Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu

ma

Îmi place să cred că în Iași nu s-ar fi întâmplat așa. Că în loc de claxoane s-ar fi ridicat pălării. Că un șofer s-ar fi dat jos din mașină să-l ducă de braț până la trotuar. Îmi place să cred doar, nu știu.

Nu e vorba doar de Mircea Albulescu, bătrânețea în sine e un stigmat astăzi. Bătrânii sunt „ăia cu sacoșa de rafie”, care suprasolicită autobuzele dimineața și bugetul țării tot anul. Sunt „ăia care votează PSD-ul”, ruinând România. „Ăia” care mereu se vaită că pensia e mică și medicamentele scumpe.

Acoperit de atâtea etichete, omul din spatele lor se estompează, dispare. Devine o categorie socială, nu un individ, un om. E mai simplu așa. Mai simplu decât să vezi copilul, adolescentul, omul matur și activ după chipul acum ridat și respirația greoaie.

Așa arata apusul generației care a dus greul Epocii de Aur. Tinerețe mutilată, bătrânețe umilitoare. Mă întreb cum va arăta bătrânețea noastră, a generației active acum. Și nu-s un optimist din fire.

Nu Mircea Albulescu e de plâns, el a scăpat. De plâns suntem noi, ăștia de azi și „ăia” de mâine care-am rămas să respirăm propria noastră mizerie.

Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu

Dansând frenetic pe propriul mormânt

boat

Pentru prima oară când un preşedinte scade în sondaje cu 22 de procente în încrederea românilor! Nici nu-i de mirare, atacurile la adresa lui Iohannis sunt tot mai accentuate iar unele din ce în ce mai grave!

Societatea civilă aduce cele mai dure critici lui Iohannis, Diaspora regretă ca l-a votat, partidele (inclusiv PNL), se declară nemulţumite de prestaţia sa (una decorativă)…şi toate acestea numai după un an de la investirea sa la Palat!

Tot pe acestă linie se află şi guvernul de tehnocraţi care, după cum remarcaţi şi voi, nu se implică serios în niciun proiect, nu doresc să-şi asume nimic, adica… după ei potopul deoarece viaţa lor este asigurată iar a nostră tot mai păguboasă.

Se tot spunea că o dată cu venirea lui Iohannis la cârma ţării toate se vor aşeza pe un făgaş normal, că va fi linişte, armonie, că va curge lapte şi miere şi că certurile politice vor fi istorie!

…etc

Ce-mi plac, ce mă distrează politicienii care jubilează la vestea prăbușirii in sondaje a unui rival politic – Iohannis in cazul de fata. E fix povestea cu bârna dintre ochi.

Iohannis, așa cum e el (ani lumina de ce ar trebui sa fie un președinte ideal) e cel mai popular om politic al momentului. Și nici măcar asta nu contează. Ce e important e ca acest om a fost o scânteie de speranță, au fost suficienți romani care l-au votat pe el și nu împotriva lui Ponta.

Din ’89 încoace, politicienii români par angrenați într-un efort unanim și colectiv de autodistrugere. Inconștiența lor n-ar fi neapărat o drama, dacă nu s-ar răsfrânge în încrederea românilor in Sistem, în instituțiile fundamentale care asigura mersul unei democrații.

Domnul Cristescu și cam toți politicienii vizibili dansează frenetic pe propriul mormânt, pe cripta clasei politice și a sistemului politic. Pentru că nu există democrație fără partide și fără politicieni și, oricât am iubi democrația pe care o vedem la TV prin alte țări, mizeria politicienilor autohtoni e pe cale să fie suficientă ca să ne treacă.

Pana la deces însă exista un lung și pestilențial proces de putrefacție. PRM, PPDD, mai nou PRU – sunt miasmele descompunerii.

Cat încă UE rezista, mai avem șanse să păstram sistemul in matca, așa putred cum e el. Dar in cazul unui Brexit, urmat, probabil, de o reașezare a puterii în interiorul UE pe pilonii ei naturali, România va conta mult mai puțin. Iar apetitul naționalist e mare. Atât de mare încât nu m-aș mira ca peste vreo 10 ani să votăm un autoritarist-naționalist tip Putin pentru a evita accesul la putere a unor partide anarhist-extremiste sau ultra-naționaliste.

Pana atunci aștept în continuare să se găsească un partid sau un politician cu creier care să sondeze foarte serios masa tăcută a electoratului roman, acei peste 60% care de obicei absentează de la vot. Pornind de la o astfel de analiză sociologică, avem cu toții, alegatori și partide, șansa unei discuții reale.

PS: Nu interesează cine-i Radu Cristescu sau ce partid reprezintă. Redau postarea lui doar cu scopul ilustrării unui fenomen generalizat in politichia noastră.

Dansând frenetic pe propriul mormânt

Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Dincolo de troli, de meme-uri și de hăhăiala generalizată şi superfluă din Facebook, faimoasa “lege a defăimării” a infamului Dragnea deschide de fapt, o temă serioasă cu o miză importantă: reglementarea (și) în România a ultimei zone de libertate relativă în materie de comunicare electronică în masă, ultima enclavă „wild wild west” a Internetului – rețelele de socializare.

Chiar cu riscul unui TLDR din partea onor cititorilor, subiectul merită o înțelegere contextuală și aprofundată, de unde si numărul de caractere.

Așadar, dacă vorbim de comunicare pornim de la schema fundamentală și simplificată care descrie drumul parcurs de un mesaj:

Emițător – > Canal de comunicare -> Receptor. Îmi place McLuhan, așa că încep cu mijlocul:

INTERNET și REȚELE SOCIALE – canal de comunicare și instrumente

Cum definim comunicarea electronică, în particular cea pe rețelele de socializare? Prin cele mai interesante atribute ale ei ar fi o abordare posibilă și simplificată. Vă propun trei:

Primo: Trăim într-o lume în care informația electronică a rupt de ani buni barierele geografice: dacă vrei să-i spui vecinului de deasupra să dea muzica mai încet, e mai rapid să-i trimiți un mesaj prin Whatsapp sau Facebook IM decât să urci un etaj; mesajul tău ajunge la destinație mai rapid chiar dacă, fizic, el trece prin n servere, unele situate peste mări, țări și oceane.

Secundo: În egală măsură, informația electronică poate fi transmisă destinatarului în mod discret, doar pentru ochii acestuia, sau public. De exemplu: îi pot trimite un mesaj privat lui Liviu Dragnea pe care să-l vadă numai el sau pot posta același mesaj într-o zonă publică, cu opțiunea de a-i semnala sau nu destinatarului transmiterea mesajului respectiv. Diferențele de impact sunt evidente; exagerând un pic și extrapolând putem vorbi de un nouă axiomă de tipul „the medium is the message” a lui McLuhan, dar upgradata la versiunea 2.0.

Tertio: Caracterul „de masă”. Gandiți-vă la tirajul unui ziar. Sau la audiența unui post TV sau radio. Impactul lor e îngrădit de lumea fizică și de limitările tehnologice. Internetul și nu antena au făcut din vedete TV ca Oprah Winfrey sau John Oliver personaje globale, cu audiențe globale. Iar rețelele de socializare, prin mecanismul specific de viralizare, au contribuit din plin la acest proces.

Vorbim așadar despre un mediu de comunicare ușor accesibil (Internetul), care pune la dispoziție instrumente de comunicare privată și în masă extrem de eficiente și de versatile. Iar din perspectiva autorităților, aceasta este o problemă și încă una dovedită de evenimente majore precum „maidanul” ucrainian sau de „e-revoluția” egipteană. Mai mult, se observă ușor cum mediul electronic de comunicare schimbă cutumele rebeliunilor sociale din lumea reală, non-electronică: leaderless but orderly este un fenomen cu totul nou și dificil de gestionat de către autorități. Nu mai există liderii clasici ai mișcărilor sociale prin care să poți comunica și eventual controla masele din spatele lor; noii „lideri” au de fapt roluri pur administrative (admini de pagini sau grupuri pe rețelele sociale), pe cale de consecință sunt perfect înlocuibili.

Avem un exemplu proaspăt și autohton: amplele mișcări de stradă post-Colectiv. Seară de seară, zeci de mii de oameni s-au adunat „spontan”, fără autorizație, în centrul Bucureștiului, iar rezultatul a fost nu doar schimbarea unui Guvern, ci mutarea centrului de greutate al puterii politice spre un alt Palat, de o altă culoare politică. Vorbim așadar de o formă organizată de protest, constantă în timp și consistentă, dar lipsită de lideri. Absența lor s-a văzut cu claritate în momentul când președintele Iohannis a chemat „liderii străzii” pentru consultări, la Cotroceni: nici vorbă de reprezentativitate. Este o vulnerabilitate sistemică a acestui nou tip de rebeliune socială pe care președintele Iohannis a știut s-o exploateze, abil și mârșav – am scris despre asta, nu reiau.

EMIȚĂTORUL MESAJULUI ELECTRONIC

Emițătorii suntem noi și avem aceleași drepturi de comunicare – din această perspectivă, internetul cu ale sale rețele de socializare este un mediu perfect democratic. Poți posta același mesaj de pe o conexiune broadband sau de pe un dial-up; de pe un smartphone flagship sau de pe un terminal pe care-l primești gratuit la un abonament de 7 euro. Cu bune și cu rele, libertatea de exprimare și egalitatea între comunicatori sunt în mediul virtual… perfect reale!

Mai mult decât atât, mediul virtual dezinhibă. Un timid care n-ar îndrăzni vreodată să-și strige nemulțumirea în piața publică, pe Internet o poate face prin simpla apăsare a butonului „Caps Lock”. Iar aprobarea celor din jur (like & share) îi legitimează opinia și-l motivează să continue. E un mecanism complex și extrem de potent, a cărui putere se observă cel mai bine, paradoxal, în rateurile pe care le dă. E ca la acele mașini cu motoare hiper „tunate”, care pe lângă performanță pe circuit dau și rateuri infernale auditiv. Cel mai recent exemplu este povestea cu „Băăă Criistiii…”, un soi de demență colectivă viralizată suficient cât să treacă bariera virtualului. Sau „ice bucket challenge”, unde „adepții” plăteau un preț consistent în materie de confort personal pentru a fi parte a curentului.

Așadar, emițătorul de mesaje din mediul virtual este independent și imprevizibil – și cu aceste două cuvinte am descris coșmarul perfect pentru o autoritate a cărei menire este să mențină ordinea, să facă lucrurile previzibile pentru a fi controlabile. Ce altceva poate respectiva autoritate să facă decât să-l aducă pe emițător din virtual în realitatea concretă, cu legile, presiunile economice și implicit predictibilitatea ei?

AUTORITATEA și CONTROLUL COMUNICĂRII

Internetul nu are Președinte, Facebook-ul nu are premier. Nu există „șefi”, ca depozitari ai unei autorități formale, ci lideri sau vectori de opinie sporadici, care și-au câștigat acest statut tocmai prin exercitarea comunicării.

Revenim la schema comunicării de la începutul articolului: Emițător -> Canal de comunicare -> Receptor. „Nu dă bine” într-o lume democratică să umbli la canalele de comunicare, miroase a cenzură, deci pestilențial politic. Receptorului n-ai ce-i face, e pasiv. Rămâne emițătorul, „the root of all evil” pentru autoritatea care-și dorește controlul comunicării în spațiul virtual.

Iar controlul emițătorului e simplu de făcut, e un proces în doi pași.

  1. Identificarea emițătorului din lumea virtuală în lumea reală. Nimic mai simplu – aceeași tehnologie care ne oferă iluzia libertății și anonimității virtuale vine cu opțiunea „reveal all” pentru cei aflați la butoanele puterii în lumea reală. IP-urile, geotag-urile și mai ales urmele de informație reală pe care le lăsăm în urma noastră în interacțiunea cu spațiul virtual ne fac „perfectly traceble”. Datele de acum 2 ani arătau că în România existau 7,5 milioane de smartphone-uri, 22,6 milioane de cartele SIM şi 9,3 milioane de abonamente active. Telefoanele inteligente au mai toate modul GPS incorporat – nu că ar fi necesar pentru localizare, aceasta se poate face doar prin triangulare GSM. Abonamente active înseamnă date concrete de identificare, contracte de proprietate pe imobile, cu adresă precisă. Adăugați la aceste cifre faptul ca identitatea de Facebook a devenit un fel de pașaport online larg acceptat de site-uri care necesită autentificarea vizitatorului.
  2. Transferul răspunderii juridice în mediul virtual. Legea lui Dragnea se cuplează perfect la o jurisprudență deja constituită în România: Facebook (și prin extensie orice rețea socială virtuală) este spațiu public. La pachet cu legislația care guvernează spațiul public. Punctul terminus pe drumul deschis de astfel de măsuri este ziua în care la „sign-up” pe un site oarecare va exista si campul obligatoriu „CNP”. Evident, statul, adică autoritatea, va garanta securitatea datelor personale…

LEGEA lui DRAGNEA

Acesta e contextul larg, generos și interesant în care legea defăimării moșită de Liviu Dragnea are importanța și impactul unui găinaț pe o pajiște însorită: nu schimbă nimic semnificativ în peisaj, dar te poți „murdări” neplăcut, chiar din neatenție. (Apropos, asta-i defăimare?)

Citiți proiectul de lege, e aproape ca o lectură de vacanță.

Cine stabilește unde începe și unde se termină defăimarea? Pe ce criterii?

Cum cuantifici obiectiv invectivul „Netrebnicule!” spus de un manelist cu școală primară neterminată și același invectiv rostit de Pleșu?

E defăimare numai dacă scrii sau și dacă dai like și/sau share pe rețele?

Ce facem cu pamfletul, ca specie publicistică?

Dar cu fabula, ca specie literară? Cu satira, în general?

De ce perturbarea liniștii publice (legea 61/1991), care include și înjuratul nominal în stradă, se poate pedepsi cu amendă de la 200 la 1000 lei, iar defăimarea lui Dragnea este pasibilă de amenzi cuprinse între 1000 si 30.000 lei? Și cum se calculează cuantumul amenzii, în intervalul generos oferit de lege?

Pot afirma despre Dragnea că e „penal” sau trebuie scrisă toată sintagma „condamnat penal„?

Sunt doar câteva întrebări, pe cât de legitime, pe atât de retorice.

E fundamental greșit să judeci Legea Dragnea ca pe un act juridic; avem de-a face cu un gest emoțional, cu expresia frustrării PSD de a nu putea înțelege și controla mediul virtual. N-au înțeles nimic nici din povestea cu votul diasporei, nici din cea cu manifestațiile post-Colectiv.

Un judecător onest nu va ști să aplice această lege, în afara cazurilor evidente. Dar nu pentru judecători e dată legea, ci pentru internauți și frica animalică din om.

Legea lui Dragnea e periculoasă prin efectele indirecte pe care le poate produce. Dupa decizia justiției prin care Facebook a fost definit ca spațiu public, Legea Defăimării e primul act normativ care vizează concret spațiul virtual, „cu dedicație” aș spune. E o cutie a Pandorei deschisă de o mână inconștientă, un posibil mare război pornit de la o ranchiună măruntă.

Un fel de post-scriptum

Revenind la contextul larg și interesant al libertății de exprimare în mediul virtual, va invit să plasați rândurile de mai sus într-un context și mai larg, definit de două repere esențiale:

  1. 11 septembrie 2001, ca moment T0 al „războiului împotriva terorismului” (o expresie paradoxală în sine, dar asta e altă discuţie), a dictat o limitare progresivă și tot mai agresivă a libertăților individuale și a sacralității vieții private;
  2. Punerea în discuție a conceptului de „net neutrality”.

Rings a bell? Sau, mai degrabă, întrebarea corectă este poate „For whom the bell tolls?

Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Dați-le pace!

561477693

Îmi vine să urlu când citesc „articole” ca ăsta… Andrei Disca, jurnalist de mucava, pricepe, rogu-te, următoarele lucruri simple:

  1. Iubita nu poate face „destainuri”, ca nu e martor. Ea face supoziţii, poate avea bănuieli etc Mama lui de senzaţionalism…
  2. Vinul se bea. Doar chelenerul îl serveşte.
  3. Dacă asculţi rock nu eşti automat satanist. Aşa cum nu eşti creştin dacă-ţi baţi copilul şi nevasta la fel cum baţi mătănii în fiecare duminică la biserică. Sau la fel cum nu eşti neapărat jurnalist dacă-ţi apar scrierile la gazetă.
  4. Cum să o întrebi, mai primată fără suflet, pe iubita ăluia dacă banuia o relaţie amoroasă între cele două victime? Sau care-i relevanţa jurnalistică, dacă etică n-ai nici cât clanţa de la baie?
  5. V-au rugat prietenii şi familia să trataţi cu decenţă subiectul, să nu-l tabloidizaţi. În dos te-a durut, tu prezinţi „realitatea crudă”, nu-i aşa?

Iar tu, societate bolnavă şi ipocrită care citești așa mizerie și dai „like & share” cu hashtag „#ajuncraciun”, pricepe că dacă ai un pahar de vin lângă tine nu eşti neapărat alcoolic; dacă ai foiţă în buzunar nu înseamnă ca eşti „consumator”; dacă fumezi ocazional iarbă asta nu te face un „drogat”; să stai la un pahar de vin şi-o ţigară cu o persoană de sex opus nu e obligatoriu un preludiu sexual, poate fi la fel de bine normalitatea unei relaţii de prietenie.

Ipocriţilor care băliţi la articolul asta, v-aţi revenit dupa beţia de Sărbători? V-aţi bătut nevasta săptămâna asta? Dar copilul? Măcar câinele sau pisica?

Te văd, brută burtoasă, imaginându-ţi scene lascive, în aburi de alcool şi droguri.

Te văd, casnică dependentă de telenovele, amuşinând o dramă romantică, cu finalizare prin sinucidere, ca în episodul ăla…

Vă văd şi mi-e la fel de scârbă de voi, ca de „jurnalistul” Disca.

Voi sunteţi România mucezită, România semidoctă dar blazată care a făcut primadone din Cancan, KanalD sau OTV. Uitaţi-vă în continuare bulbucaţi la starletele de plastic ale momentului, simţiţi-vă culţi şi deştepţi, scăldați de valurile de inepţie evidentă şi intenţionată care vă inundă din televizor, lăsaţi radiaţia tubului catodic să vă ardă şi ultima sinapsă – veţi fi mai fericiţi, zi de zi. Şi lăsaţi şi mileul la locul lui, pe televizor, sunteţi irecuperabili.

Ei nu erau ca voi, erau fundamental diferiţi. Daţi-le pace, rumegaţi-vă umorile mai departe în noroiul cald în care vă placeţi să fiţi.

Dați-le pace!

De la „Dorohoi Loverboy” la „Chirica, frate cu frica”

Sunt cu siguranţă ieşeni care nu şi-au format încă o opinie despre „interimarul Chirica” – m-am gândit că ar fi utilă o mână de ajutor. Aşa că, până ajunge Star Wars la cinema, vă invit să va delectaţi cu pelicula de jos.

O menţiune importantă: filmul respectiv este pe deplin asumat. Este publicat pe canalul de YouTube al Primariei, distribuit prin pagina de Facebook oficială a Municipalităţii ieşene – nici un dubiu aici. Iar asta înseamnă că avem de-a face cu un mesaj asumat de Mihai Chirica, un mesaj pe care acesta îl consideră potrivit să fie popularizat în rândul ieşenilor, mai precis al electorilor din 2016. Nu e ceva postat în grabă, materialul este editat – probabil de un  poliţist local, judecând după delicateţea şi profesionalismul editării.

Aşadar, vizionare plăcută! Comentariile, după.

V-a plăcut?

Din punctul meu de vedere, lăsând la o partea manşeta crăcănată (proletar şi asimetric) şi montajul toporistic, din conferinţa de presă a domnului Chirica eu am reţinut următoarele trăsături ale personajului:

  1. Satisfacţia ieftină şi îmbufnată de a destitui nişte oameni care probabil şi-au întârziat jurământul de vasalitate tradează cel puţin slăbiciune de caracter. Iar limbajul non-verbal e un deliciu…
  2. Povestea cu inspecţiile incognito şi pozele cu telefonul îl recomandă pentru Primăria Bălţaţi, cel mult. Adică, nepotrivit.
  3. Delimitarea de Nichita (cum sună „încarcerat” pe înregistrare, câtă satisfacţie…) nici pe copii nu-i prosteşte. Chirica se poartă ca un primar care tocmai a câştigat alegerile după o lungă şi grea opoziţie. În fapt, Chirica a fost ani de zile mâna dreaptă a vechiului edil, Nichita, caruia i-a ţinut cu aplomb mapa şi isonul. Chirica este autorul celebrei fraze „nu toţi ieşenii vor să trăiască în pădure”, rostită în contextul scandalului provocat de tăierea teilor de pe Ştefan cel Mare. Mai ieri, acelaşi Chirica se poza mândru la replantarea teilor, pe aceeaşi stradă şi cu acelaşi tupeu. Adică, ipocrit.
  4. Întoarcerea posteriorului către UTI trădează o iresponsabilitate uriaşă. O fi contractul ăla cum o fi, dar e un proiect finalizat care a înghiţit un purcoi de bani. Şi e proiectul Iaşului, nu proiectul primarului, pe persoană fizică. Deci, ca primar, pui osul şi mintea la treabă să salvezi ce se poate salva, să repari ce s-a greşit etc Asta împreună cu UTI, nu împotriva lor, întru eficienţă şi pentru oraş. Burzuluirea se face pe persoană fizică, în timpul liber. Aşadar, iresponsabil.
  5. Atacul (via UTI) la Bodea, candidatul anunţat pentru Primărie din partea PNL e ceva deosebit. Citez, că merită: noul terminal al Aeroportului Iaşi este „o hală care arată un pic mai bine decât hala în care facem noi sortare de deşeuri”. Aici praful aruncat în ochi ieşenilor a avut efect de bumerang, altfel nu-mi explic mijirea hienică a ochilor. Un mic comentariu se impune: am văzut noul terminal (T3) săptămâna trecută. Nu e Heathrow, dar e decent. E cu siguranţă mult mai bine decât vechiul terminal. Un progres, adică. Nu-s vreun fan Bodea, abia dacă ştiu câteva lucruri despre el, dar pentru Iaşi aeroportul extins e unul din puţinele proiecte de succes şi cu impact. Mă uit în tabăra Nichita – Chirica şi ce proiecte găsesc: „pietonalul pentru maşini” de pe Ştefan cel Mare, cu tot scandalul teilor?; proiectul semafoarelor inteligente?; telescaunul de la Ciric?; parcarea subterana de la Teatru?; „Iaşi capitală culturală europeană”? pasajul de la Ţigarete?… mai continui? Şi nu-mi scoateţi ochii, rogu-vă, cu 3 bulevarde asfaltate, acelea fac parte din normal, nu descriu performanţa administraţiei locale într-un oraş major precum Iaşul.
    Iar de pe poziţia de coechipier al lui Nichita, de unde tupeul să-ţi baţi joc de proiectul finalizat de concurentul tău politic, când e vorba de proiecte importante pentru Iaşi? Simplu, din politicianism, o resursă inepuizabilă la noi. Măcăr de-ar fi politicianism susceptibil de inteligenţă, cu umor, cu ironie isteaţă cum avea Simirad… Nu, e politicianism fetid de stupiditate, politicianism de mahala provincială, de ţaţă aţâţată de capra ceva mai sănătoasă a vecinului.

Există o singură recenzie posibilă a peliculei noastre: povestea cu funcţionarii sancţionaţi pe bandă rulantă trădează frustrarea interimarului Chirica de a nu avea autoritatea pe care funcţia ar trebui să i-o confere. Despre asta e vorba, nu despre bătrânei îngheţaţi sau proiecte îngropate pentru Iaşi. Sunt aceeaşi bătrânei refrigeraţi la cozile Primăriei şi iarna trecută, şi acum două ierni, când Chirica era vice şi Nichita oblăduitorul şi mentorul său. Aceeaşi funcţionari, aceeaşi indolenţă…

De la meciul pierdut iremediabil şi jenant în filiala PSD Iaşi, Chirica îşi joacă singura carte rămasă: frica. Sunteţi cu mine sau rămâneţi loiali lui Nichita, adică împotriva mea? „That is the question!”, exclamă Chirica ţinând tigva în mână, într-un gest perfect hamletian. Ce nu ştie încă interimarul Chirica este că nu craniul „încarceratului” îl arată declamativ urbii, ci moaştele propriului destin politic. Ca ieşean refuz să accept că în 2016 vom face tranziţia de de la „Dorohoi Loverboy” la „Chirica, frate cu frica”. Zău că merităm mai mult.

De la „Dorohoi Loverboy” la „Chirica, frate cu frica”

Ce şi cât îţi ia statul dintr-o pereche de chiloţi?

Iulian Banila face un calcul rapid pe pagina de Facebook:

Ca tot am scris despre fumat, astazi am decis sa fiu curios si sa vad cat ia statul de pe urma pachetului de Kent.

Pret Kent Click = 16 lei din care TVA = 3, pret = 13 lei

Statul ia TVA si doua tipuri de acciza. Prima, denumita acciza specifica, este reglementata periodic de stat si are valoarea de 314,68 lei la mia de tigarete, adica de 6,29 lei/pachetul de 20 tigari.

Cea de a doua acciza, denumita „ad valorem”, este egala cu valoarea a 14% din pretul pachetului de tigari (presupun ca fara TVA). In cazul Kent, acciza ad valorem = 1,8 lei

Asadar, din cei 16 lei cat costa un pachet de Kent, statul isi ia 3 lei TVA, acciza specifica de 6,29 lei si acciza ad valorem de 1,8 lei. Total = 11 lei

Superb! Şi mai avem acciza pe combustibil, pe alcool etc

Zic, hai să fac şi un calcul. Cu TVA-ul, îmi place mult această taxă…

Să luăm două exemple:

Caz 1. Sunt comerciant. Cumpăr un produs cu 1 leu şi-l vând cu 2 lei. Vine statul şi întinde mâna. Si-mi ia 24% din leul diferenţă – lucru pe care îl pot înţelege. Apoi, din ce-a rămas, încă 16% (impozit pe profit) sau 3% (pe venit) – după caz. Pai de ce? TVA-ul nu asta face, nu ia o parte din profit? In fine… Home free? Pe dracu’. Dacă vreau să-mi transfer câştigul produs de firma mea pe numele meu personal, mai plătesc 16%, impozit pe dividente. Cu ce rămâne, mă duc să-mi cumpăr, de-un exemplu, chiloţi, să-mi îmbrac persoana fizică, să mă feresc de adieri. Ocazie cu care mai decartez 24% TVA, bani care se regăsesc în preţul produsului şi pe care îi plătesc în calitate de end-user.

Caz 2. Sunt web-designer. Fac site-uri, uneori logo-uri etc Chestii de creaţie. Adică nu comerţ. Nu am facturi de intrare, decât cel mult pe utilităţi. Sunt un fel de producător, dar fără materie primă. Adică deduc fix canci. În generozitatea sa, statul român mă tratează însă la fel ca pe comerciant. Doar ca primii 24% pe care mi-i ia nu sunt din diferenţa intrare-ieşire de 1 leu, ca în exemplul anterior, ci din valoarea integrală a produsului meu. În valori absolute, statul nu-mi mai ia 24 de bani ci 48 de bani (24% din 2 lei). De ce această discriminare? Habar n-am. E absurd, revoltător, deci perfect românesc.

Vreţi poate un calcul – grosier, inexact, dar relevant pe acest al doilea caz? Here we go! Desenez un logo şi-l vând clientului cu 100 de lei. Din momentul în care am emis factura, au plecat 24 lei la stat, rămân 76. Impozit pe profit 16% înseamnă că rămân cu ceva peste 60 de lei (sau impozit pe venit 3%, care înseamnă că rămân cu aprox. 73 de lei). Apoi guess what: nu doar comerciantul, dar şi web-designer-ul poartă chiloţi, nici lui nu-i plac adierile. Îmi trebuie deci banii pe persoana fizică, căci firma nu poartă chiloţi. Îi scot ca dividente (-16%) şi rămân cu ceva peste 55 de lei. Îmi iau chiloţii, care au în preţ 24% TVA. Cumpăr deci, efectiv, marfă în valoare de vreo 40 de lei.

…?!

Bine, mai este varianta în care mă auto-angajez, iar la 1000 de lei băgaţi în buzunar dau vreo 700 statului. Din fericire însă, nu-s nici prost, nici masochist.

În lumina celor mai sus povestite, întreb şi eu ca prostul (întrebările sunt deocamdată tax free): eu ce primesc de la statul roman după această minuţioasă belire? (să mă iertaţi, rogu-vă, de vulgaritate, dar e cel mai bun descriptor)

Primesc un învăţământ de calitate pentru copilul meu? Spitale unde baremi să nu-mi fie teamă că mor cu zile? Autostrăzi? Căi ferate unde să nu-mi crească barba în compartiment meditând la întrebări precum “de ce mama zmeilor costa biletul de tren cât juma’ de bilet de avion sau cât echivalentul combustibilului pentru o maşină pe aceeaşi distanţă”? Îmi poate da cineva un singur exemplu de serviciu pe care statul român îl presteaza foarte bine, bine sau măcar decent cetăţeanului contribuabil?

Între mine, ca om şi statul român mă aştept să existe o relaţie în care fiecare dintre părţi cere şi primeşte într-un raport cât de cât echitabil. În România nu se întâmplă. Iar când tu, stat român, îmi pui ţeava legii la tâmplă şi-mi iei atât de mult, în condiţiile în care îmi oferi atât de puţin, nu pot să mă simt altfel decât tâlharit. Nu furat, ci TÂLHĂRIT, după cum atât de frumos o defineşte Codul Penal:

TÂLHĂRIA – Infracțiune prevăzută de art. 211 din Codul penal care constă în furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

… deschizi apoi televizorul, unde afli despre un nou caz de sifonare a banului public…

Ce şi cât îţi ia statul dintr-o pereche de chiloţi?

Statul care ne face rău

Il ascult pe moșul asta și-mi devine evident că nu de câini e vorba, asta e cea mai mică problemă.

Trăim într-o lume în care mâncarea „bio” tinde să-și schimbe statusul din „modă” în „necesitate”. În lumea asta, produsele rezultate din munca acestor oameni valorează imens – nu și în România, unde un kil de lapte sau de brânză costă cât o sticlă de Coca Cola, iar lanțurile de hipermarket-uri sabotează voluptos producția autohtonă.

Calitățile lânii (lăsând la o parte riscul alergen) ca materie primă sunt indiscutabile. În România, omul ăsta își îngroapă lâna ca pe gunoi.

Dincolo de a fi coruptă până în măduva oaselor, marea tară a clasei noastre politice este nepăsarea, ca sumă a incompetenței, iresponsabilității și nesimțirii. Cum să sapi la rădăcină un copac roditor, unul dintre puținii care ți-au mai rămas in livadă? Cum să dai o lege, fie ea și „europeană”, fără o minimă documentare, fără să aduni 10 ciobani și să-i întrebi „vouă la ce naiba vă trebuie dulăii ăia”?

Nenorociții astia de ciobani n-au venit la București să ceară ajutoare și subvenții. Ei vor doar ca statul roman să-i lase dracului în pace, ca se descurcă, răzbat… E exact același lucru cu o zicere celebră din folclorul micilor întreprinzători români: cel mai bun ajutor din partea statului e să nu ne mai ajute.

România e țara în care statul și autoritatea lui funcționează împotriva interesului național, definit nu ca slogan patriotard, ci ca sumă a intereselor oamenilor de rând – medici, profesori, polițiști sau ciobani.

Sper să fie doar o problemă de timp până când să ne adunăm suficient de mulți cei care pricepem că statul român ne face rău prin chiar cei pe care cu mâna noastră îi punem acolo, sperând ca proștii că „ăștia” vor fi mai buni decat „ailalți”.

Partea tristă pentru noi toți e că vorbele par să nu-i mai atingă, au trecut de pragul acesta de sensibilitate. Sunt ultimul din lume care să aprecieze șoapta parului și valoarea ei de persuasiune, dar nici alternative nu văd.

Statul care ne face rău