Ce si de ce votez duminica

O campanie care a inceput cu ofiteri acoperiti autodescoperiti si care s-a terminat cu filaje ale unor servicii asupra unui candidat e o campanie despre servicii si spionaj, nu despre Presedintia Romaniei. Am identificat ZERO proiecte de tara, ZERO teme serioase de campanie – cu exceptia firava a temei propusa de Macovei privind religia in scoli.

Paradoxal, cel mai puternic si mai penetrant mesaj din campania pentru prezidentiale a fost despre o alta putere in stat: Justitia. Ma refer tot la Macovei – n-am ce face, ceilalti candidati nu mi-au oferit nimic in afara atacurilor la persoana si case. Exista o relatie institutionala intre Presedintie si conducerea DNA, dar sa folosesti asta ca pilon de campanie e periculos si nefiresc.

Niciun candidat, absolut niciunul, nu mi-a schitat portretul Romaniei peste macar 5 ani. Spre ce vrem sa ne indreptam, spre ce sa mobilizam energiile colective si resursele finanaciare, atatea cate sunt? Din vara lui 2012 traim in absurd si aceasta campanie nu anunta vreo schimbare.

Concluzia: este de departe cea mai absurda campanie la prezidentiale pe care am vazut-o vreodata, e ca parodia dupa un film prost. Voi vota pentru ca o consider o datorie, n-am ratat niciun vot de cand am buletinul (exceptand ultimul referendum de suspendare). Voi vota cu Macovei – cu un dram de entuziasm, insa nu mai mult. Din simplul motiv ca pe ea si pe Funar ii percep ca fiind singurii paria intr-un sistem politic care a luat-o complet razna.

Ce si de ce votez duminica

Despre “mândria de a fi român”

“Mândri că suntem români” nu e nici doar şi nici întâmplător slogan de campanie. Are la bază un concept adânc înfiletat în gândirea maselor, ca o concluzie firească a protocronismului prin care comuniştii şi în particular Ceauşeşcu au desăvârşit neantizarea raţiunii colective a generaţiilor din care fac parte părinţii şi bunicii noştri. (Pentru informarea dvs. asupra protocronismului, Wiki ne oferă un frumos rezumat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Protocronism).

Dar s-o luăm cu începutul: ce-i mândria?

MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. – Mândru + suf. -ie.

Sursa: DEX ’09 (2009)

Cuvântul “propriu” e esenţial în definiţiile de mai sus – mândria e îndeobşte individuală, suntem mândri de una sau mai multe calităţi ale noastre; sau de statutul nostru social; sau de cunoştinţele noastre etc

Mândria poate avea şi valenţe colective, dar pentru a fi un sentiment autentic grupul respectiv are nevoie de o anume omogenitate; mândria de a fi parte a unui grup presupune să ai un aport la reuşita grupului şi un dram de control asupra sa.

Câteva exemple:

  • Sunt mândru că fac parte din echipa de baschet a clasei a X-a B, care şi-a zdrobit rivalii în campionatul pe şcolii. Am pus umărul alături de coechipierii mei şi am închegat o echipă bună, care bate tot. Pot fi mândru, e reuşita echipei, dar şi reuşita mea, ca membru al ei.
  • Sunt mândru ca profesor de matematică că elevul pe care îl formez de 4 ani a câştigat olimpiada pe ţară. Succesul e al lui, dar aportul meu la acest succes e semnificativ, iar mândria – legitimă.

Nu ştiu precis unde e graniţa cantitativă de la care un număr de persoane nu mai pot constitui un grup omogen. E cert însă că, cu cât numărul indivizilor din grup creşte, cu atât aportul individual la grup scade, la fel cum scade si prezumtivul control pe care un individ l-ar putea avea asupra grupului respectiv. La fel de cert este că un popor de 20 şi ceva de milioane de suflete e un grup care depăşeşte cu mult graniţa de care vorbeam. Verificarea e simplă: încercaţi să cuantificaţi aportul dvs. la destinul prezent al neamului românesc şi cât control aveţi în derularea lui.

La acest nivel vorbim de cu totul alte lucruri: de mental colectiv şi mentalităţi, de curente de opinie, de tuşele groase care schiţează portretul unui popor. Dar în nici un caz de mândrie. E bizar şi absurd, la limita patologicului. Asta nu înseamnă că nu avem exemple – dimpotrivă, e belşug.

Câteva exemple de falsă mândrie naţională:

  • Victoriile Simonei Halep şi orice alte succese ale sportivilor români. Am contribuit eu cu ceva la seturile câştigate de Simona Halep? Puteam eu face ceva astfel încât Simona Halep să fie o jucătoare mai bună sau mai slabă? Evident, nu. De ce aş fi mândru?
  • Beau un vin roşu, românesc, şi-mi place (chiar asta fac acum, Selene de la Recaş, vi-l recomand – bun, bun!). Asta nu mă face însă mândru că sunt contemporan şi conaţional cu autorii vinului, ci doar un consumator mulţumit şi niţel îmbujorat. Mândria e a celor care au produs vinul, nu a mea, ca beneficiar. Puteam eu face vinul respectiv mai bun, mai aromat, mai roşu? Evident nu. De ce aş fi mândru?
  • Olimpicii internaţionali români – elevi sau sportivi (acelaşi raţionament)
  • Marile victorii istorice ale micilor noastre oştiri (acelaşi raţionament, plus un mare semn de întrebare istoric – vezi protocronismul în istorie)

Toate exemplele de mai sus au un punct comun: o banală şi uriaşă eroare de logică, pe care dacă acest text nu e suficient de clar o puteţi elucida şi singuri folosind mulţimile din aritmetică şi relaţiile dintre ele. Dacă mulţimea mea nu e inclusa, nu se intersectează, nu-i nici măcar tangentă cu mulţimea lor (a echipei din jurul lui Halep, a oenologilor de la Recaş etc), ce motiv aş avea să mă mândresc cu reuşitele lor?

Poţi atunci încerca un sentiment autentic de mândrie colectivă, la nivel de popor?
Există “mândria de a fi român”?

Îmi place să cred că strădania depusă în rândurile de mai sus vă face să spuneţi că nu.

Poţi fi însă împăcat, mulţumit, fericit cu poporul tău. Asta se poate. În ceea ce mă priveşte, aş fi împăcat, mulţumit şi chiar fericit cu poporul meu în toate, oricare sau măcar unul din scenariile următoare:

  • Dacă am avea o clasă politică autentică şi o prezenţă la vot constantă de peste 70%;
  • Dacă leadership-ul acestei ţări, toate partidele, ar ajunge la concluzia că după jumătate de secol de comunism cel mai bun drum de a ieşi înapoi la lumină e prin educaţie, iar poporul ar îmbrăţişa această cale;
  • Dacă am avea curajul de a ne dezgropa istoria adevărată din biblioteci, atât cât a mai rămas;
  • Dacă am renunţa la mentalitatea statului paternalist, care trebuie “să ne dea” ca să fie bun (paranteză: observaţi contrastul dintre gloatele care cer statului “să le dea” – orice, oricât, oricum şi micii întreprinzători care cer aceluiaşi stat “să nu le mai ia” – măcar nu atât de mult.)
  • Dacă am înţelege o dată şi pentru totdeauna că o naţie care-şi urăşte plenar liderii într-un sistem politic democratic e un non-sens.

Nu în ultimul rând, aş fi împăcat, mulţumit şi chiar fericit cu poporul meu dacă nu ar fi atât de mulţi cei dintre noi care rezonează cu aplomb şi amplitudini de fanfară la un slogan jalnic şi gol de conţinut precum “Mândri ca suntem români”.

Despre “mândria de a fi român”