Searching for the master plan

Noua conducere a PMP s-a reunit în prima şedinţă. Udrea: Diaconescu ne-a asigurat că nu e candidat-iepure

SURSA: http://adevarul.ro/news/politica/noua-conducere-pmp-s-a-reunit-sedinta-udrea-diaconescu-ne-a-asigurat-nu-e-candidat-iepure-1_5396fbe30d133766a874a802/index.html#

 

Pentru mine, stirea de mai sus e ultima piesă din puzzle-ul numit „strategia pentru prezidențiale 2014”. Să mă explic.

E o chestiune nițel bizară să ajungi în situațiunea în care o terță persoană, fie ea și președintele partidului, anunță ceva ultra important (și la limita ridicolului, dar să trecem peste) despre candidatul la prezidențiale al formațiunii respective, în chiar subiectul candidaturii. De ce? Simplu și din cel puțin două motive:

Primo: Se produce un efect subtil si dăunător de emasculare a candidatului. Cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, autorul e o femeie, iar victima un bărbat. (nu sunt neapărat misogin, doar conștient că trăim în patriarhat, în România cel puțin);

Secundo: Furi din vizibilitatea candidatului. Suntem deja în campanie pentru prezidențiale, încă din primăvară, de altfel. Cum să tragi reflectoarele pe tine când interesul tău e ca lumina să cadă pe candidat?

Iar pe cei din PMP îi poti suspecta de multe, dar nu și de amatorism în ale jocurilor de imagine.

Care-i explicația? Văd doar una: pariul, o dată in plus, pe votul negativ. Pariu pe care îl face atât dreapta, cât și stânga.

Cum vor decurge lucrurile:

 

TURUL I

Vom avea o campanie în care dreapta va intra cu toți candidații posibili, din cel puțin două motive:

Primo: Nu vor ajunge la o înțelegere privind sondarea, pe bune și masivă, a electoratului pentru identificarea candidatului cel mai bine plasat și susținerea comună a acestuia încă din primul tur. Simptomele sunt evidente: ciorovaiala forțelor de dreapta a crescut în intensitate după europarlamentare în loc să scadă, cum ar fi fost normal dacă ar fi existat acel master plan cu un candidat unic din primul tur. Interesant aici de observat si relevant în egala măsură este directia tirurilor: exista schimburi de muniție între toți, dar centrul spre care duc trasoarele de la toate partidele de dreapta este PMP si E. Udrea, asta chiar în condițiile unui start ratat ca partid politic. Este evident că o femeie, fie ea E. Udrea sau Maica Tereza, nu poate fi astăzi un candidat cu șanse reale de câștig în România, o țară unde patriarhatul e la el acasă de secole, mai ales în mediul rural, care reprezintă cel puțin 50% din electori. De ce atâta înverșunare împotriva ei? Din nevoia unei ținte temporare, care să întrețină mitul „balaurului băsescian”; pentru că ura generalizată împotriva Elenei Udrea e o flacără de nestins (E.U. are o notorietate uriașă, dar și o percepție negativă de peste 80%); dar mai ales pentru că Elena Udrea are controlul butoanelor celui mai dur nucleu electoral din România de azi – loialiștii lui Băsescu. Este electoratul care va fi cel mai ușor de transferat în direcția pe care o va arăta un singur om, iar acest electorat nu e cel reflectat în scorul de la europarlamentare, e considerabil mai mare.

Secundo: nu vrei, dacă ai de ales, să intri în turul II cu un perdant al primului tur. Dacă dreapta ar avea un candidat unic, oricare ar fi acesta, el va obține in primul tur un scor cu cel puțin 10% mai mic față de candidatul PSD, iarăși oricare ar fi acesta. Iar electorul de dreapta e o fire leneșă și delicată emoțional, mult mai puțin disciplinat și serios în comparație cu votantul PSD. Cu un candidat unic bătut la oarece scor în primul tur, electorul de dreapta își va spune „ce rost mai are să-l mai votez o dată, oricum pierde”, pe când în scenariul în care „se alege” pentru turul II un candidat din mai mulți ai dreptei, același elector va fi motivat în plus să-și dea votul; de frica/ura pentru candidatul PSD el va ieși la vot, în logica lui „fie și ăsta, numai de la PSD să nu fie”. Aici e cheia retragerii lui Antonescu din cursa pentru Cotroceni, el ar fi fost singurul candidat al dreptei care, într-un tur doi, nu ar fi reunit bazinul electoral maximal al dreptei – cel puțin nucleul dur al loialiștilor lui Băsescu nu l-ar fi votat.

Iar între acești toți candidați posibili ai dreptei, Diaconescu are avantaje deloc de neglijat. Pentru loialiștii lui Băsescu, Diaconescu pare omul perfect controlabil de către actualul lider de la Cotroceni. Ca să fie lucrurile clare si pentru basiștii mai netezi în circumvolutiuni, omul a și declarat, textual și pe propria gură de această dată: „Eu sunt candidatul lui Traian Băsescu”. Pentru electoratul de dreapta care nu-l înghite pe T. Băsescu, Diaconescu arată, din nou, frecventabil: prezintă un CV absolut ok, de la experiență profesională (consilier la Cotroceni, șef de cancelarie prezidențială), la competente, background diplomatic – basca o karma de om echilibrat, calm (cum nu-i Băsescu, perceput ca generator de conflicte).

În plus, ce concurență are? Un Predoiu perfect transparent si depersonalizat; un Iohannis cu potențial, dar pe care nu-l văd deloc activ (în plus defilează cu o cacofonie de dicționar în sloganul de campanie); un MRU marginalizat politic, lipsit de expunere media și care a proclamat deja victoria PSD (și al cărui eșec la europarlamentare, în paranteză fie spus, ne aduce aminte despre cât de importantă e mașinăria de partid). Mai e cineva?

Paradoxal dacă privim la procentele partidului care-l susține, Diaconescu pornește, cred, cu prima șansă pentru a doua șansă numită „turul II”.

 

TURUL II

Aici e de fapt meciul, restul a fost încălzirea. În condițiile unei participări la vot asemănătoare cantitativ cu precedentul scrutin prezidențial, PSD e blocat în jurul lui 40%. Antenele nu-i pot aduce mai mult decât i-au adus deja, PPDD e sleit, decimat și înglodat politic în alianțe politice convenabile în teritoriu; UNPR e o fantomă de bântuit Parlamentul, nu un partid aducător de voturi.

Bătălia dreptei e să aducă oameni în plus la vot. Pentru că acești oameni sunt fie ăi mai leneși electori ai lor, fie nehotărâți boemi, fie – cel mai important – oameni speriați de PSD și candidatul lor. De aceea congresul PSD, când va fi desemnat candidatul la Cotroceni, e abia în toamnă: pentru ca mașina de propagandă a dreptei să nu aibă suficient timp să demonizeze acest candidat.

Cine va câștiga? Habar nu am.

 

De ce atunci aceste rânduri? Nu-mi câștig pâinea și nici nu ma revendic ca analist politic. Dar cred că ăsta-i jocul și că e grav că e așa. Dincolo de a avea un președinte sau o guvernare de o anumită orientare, oricare ar fi ea, o țară trebuie sa aibă un plan. O viziune pe termen mediu și lung, dincolo de programele de guvernare care ar trebui să constituie planul pe termen scurt. Noi nu votăm așa ceva. Noi nu votăm pentru o schiță de viitor. Noi nu votăm nici măcar pentru un nume. Cei mai mulți votăm împotriva cuiva.

E un drum care duce nicăieri și e un drum în spirală. Pentru că votul negativ a devenit cutumă, el este încurajat și se contează pe el în echipele care elaborează strategiile electorale. Așa s-a votat din ’91 încoace și numai așa. Pe jocuri de lumini, artificii, miștocăreală  – adică pe imagine. Și, în plus și mai ales, pe ura/teama de ceilalți. La asta se rezumă votul negativ: o ură sau o frică superficială, pe cat de onestă și generatoare de confort psihic, pe atât de nedocumentată și irațională.

Am un copil de 3 ani pe care, când îi va veni timpul să voteze, am să incerc mai întâi să-l învăț DE CE să voteze. Apoi PENTRU CE să voteze. Cu cine votează va veni de la sine, pentru că omul politic ar trebui să fie un simplu vehicul al unor idei și al unei viziuni asupra viitorului.

Astăzi, nația românească își urăște cu ardoare conducătorii. De la stânga la dreapta. Pe unii nemeritat, pe alții meritat. Uitând că ei sunt cei cărora le-au delegat puterea, prin vot.

România e o țară în care veniturile interne echilibrează cu greu cheltuielile, iar nevoia de modernizare e uriașă. Singura sursă financiară pentru modernizare sunt fondurile puse la dispoziție de UE tocmai în acest scop. Prezența la vot la europarlamentare a fost puțin peste 30%. Din care 48% în mediul rural, unde temele europene sunt cvasi-necunoscute, dar mașinăriile de vot ale partidelor zbârnâie. Care e atunci procentul real de români electori cu adevărat interesați și documentați asupra importanței europarlamentarelor? Sper, optimist, într-un 5-7%… E un exemplu de mental colectiv copleșitor pentru mine și care explică, într-o cheie neutră, raportarea românului la propriul interes politic: dacă nu-i cineva să dăm cu pietre după el, e un „vot fără miză”.

 

În loc de concluzii, un disclaimer: Aceasta nu e o postare de tip „votează X”. Aceasta nu e nici o postare mobilizatoare despre importanța mersului la vot. Nici o analiză politică nu se vrea a fi, n-am asemenea pretenții pentru că știu că n-am nici o zecime din informațiile necesare. Este, în schimb, o invitație să lași deoparte întrebarea „pe cine?” și să te preocupi de întrebarea „pentru ce”. E banal de priceput că o țară, orice țară, are nevoie de un plan, o viziune pe termen mediu măcar. Cu atât mai mult o țară care are de recuperat un decalaj semnificativ în raport cu media țarilor UE. Constituția României, în formă ei actuală, dă Președintelui posibilitatea (nu și obligația!) de a creiona „the master plan”. Provocarea pentru omul obișnuit, mai mult sau mai puțin scârbit de politică și politicieni, este să aibă capacitatea de a căuta acel „master plan” pe care îl consideră cel mai potrivit pentru țara și viitorul lui. Personajul care flutură hârtia ar trebui să fie secundar.

Anunțuri
Searching for the master plan