De ce e plin de surzi si orbi pe stradă? (II)

Pentru că ne-a amorţit raţiunea. Pentru că nu mai suntem capabili să înţelegem că orice problemă, oricât de complexă ar părea, este suma unor probleme mai mici, care pot fi rezolvate una câte una.

Am fost aduşi, ca popor, la disperare – şi mă tem că nu e un accident, o întamplare nefericită sau un ghinion istoric. Disperare definită ca pierderea speranţei că “şi la noi se poate”. Şi înlocuirea ei cu “la noi toţi fură, sunt o apă şi-un pământ, dă-i dracului pe toţi”. Unii îţi spun ca singura şansă e să emigrezi, alţii imploră Cerului un purgatoriu atomic, iar cei mai mulţi, blazaţii, încearcă să te convingă că nu-i rost să te zbaţi, pentru că în ţara asta poţi doar să “te descurci”, cu abdicarea de la principii aferentă.

Da’ de ce? Întreb şi eu, ca prostul: ce ne lipseşte să fim dacă nu Franţa sau Marea Britanie, măcar Polonia sau Cehia sau chiar Ungaria? Luaţi de gândiţi, ce ne lipseşte? De ce trăim convinşi că “la noi nu se poate” când, dacă îţi ridici ochii descoperi că nu mai eşti o ţară izolată, că eşti membră UE cu drepturi depline, că NATO îţi garantează securitatea…?

N-avem conducători, zici? Conducători care să-i reprezinte cu adevărat pe cei mulţi, zici? Care să lupte pentru noi, pentru popor, nu? Pai de ce n-avem, de ce colcăie Parlamentul de indivizi pentru care haina de parlamentar e doar garanţia imunităţii în faţa legii şi un mijloc de consolidare a puterii locale, a baronatului din teritoriu?

Foarte simplu, e vorba, între altele, de motivaţie. Dacă eşti un om de succes în domeniul tău, o valoare reală, o unitate din “crema” de 2-3% a fiecărei meserii (medic, inginer, manager, orice), se presupune că ai şi o situaţie materială pe măsură. Şi un statut social, de asemenea.

Carevasăzică ai bani, ai recunoaştere, ai premizele unei vieţi de familie fericite – eşti spre vârful piramidei lui Maslow (http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow), doar o etapă îţi mai trebuie până la ultimul nivel. (Apropos, luaţi de citiţi caracteristicile ultimelor doua niveluri, parcă spre asta am vrea să aspire şi parlamentarul nostru, nu?) Şi din această poziţie ţi se oferă opţiunea de a deveni parlamentar: salariu sub 4000 de lei pe lună (net), vreo 7000 lei sumă forfetară pe care trebuie s-o justifici prin cheltuieli (angajaţi, chiria biroului parlamentar, utilităţi etc), restricţii severe în privinţa eventualelor afaceri pe care le-ai avea şi peste toate eticheta de parlamentar infect şi nefrecventabil, lipitoare pe obrazul supt al naţiei române. Beneficii? Maşină de serviciu Logan, cazare în Bucureşti la 3 stele, ceva deplasări în străinătate şi… imunitate în faţă legii. Fix ce n-ai nevoie – tu fiind un vârf în domeniul tău cu maşină proprie aşa cum vrei tu, cu cazare la câte stele vrei tu, cu vacanţe unde vrei tu şi, mai ales, cu reputaţia de om integru şi valoros în domeniul tău de activitate.

Răspunde-ţi singur la întrebare: in locul lui accepţi oferta? Candidezi? Te supui, în plus, rigorilor unui partid, ierarhiei, obligaţiilor de reprezentant de vârf al partidului?

În aceste condiţii ce te-ar putea determina să accepţi oferta, ce mai rămâne?

Dorinţa de putere? Corect, o motivaţie puternică, dar vei eşua în abuz de putere, mai devreme sau mai tărziu. Adică în eşec, iar întoarcerea la statutul social şi bunăstarea de dinainte poate fi dificilă sau chiar imposibilă. Altceva?

…?

Mă tem că în mintea celor mai mulţi români liderul la care visează e un erou de benzi desenate. Sau un mix de eroi naţionali, de la Decebal la vale, pe care manualul de istorie pre-decembrist ni i-a servit drept sfinţi. Percepţie la care a contribuit decisiv reţeta morală “sărac şi cinstit” lansată de Ion Iliescu. Dar “bogat şi cinstit” ar fi rău, întreb? Tot tovarăşul îmi răspunde: “nu există aşa ceva”. Şi aşa a rămas. Este explicaţia faptului că termenul “om de afaceri” e folosit cel mai des în popor sub forma “afacerist” – cu evidente conotaţii peiorative. Dar asta e alta temă.

Înţelege că valoarea, munca de calitate, trebuie răsplătită pe măsură. Ce înseamnă 4000 de lei (~850 euro) la nivel de top în mediul privat? O glumă.

Vei întreba, pe bună dreptate: “Şi dacă-i fac salariu de 40.000 lei sau oricât, am garanţia că nu tot aceeaşi oameni se vor îngrămădi să candideze”? Da, ai această garanţie dacă inventezi instrumente de control asupra calităţii muncii parlamentare (dacă vreţi, detaliem) şi dacă frica de lege domneşte. In plus, de când cu votul uninominal, toate partidele caută cu disperare oameni de valoare, recunoscuţi de societate, pentru a câştiga puterea politică dată de majoritatea parlamentară. Evident, oamenii de valoare analizează oferta mai sus prezentată şi le trântesc uşa în nas.

Înceteaza să mai crezi în eroi, parlamentarii sunt simpli funcţionari ai statului, însărcinaţi cu facerea de legi. Primeşti ceea ce plăteşti.

Învăţa rolul instituţiilor, atribuţiile şi competenţele lor. Spre exemplu, câţi dintre voi cunosc importanţa Comisiilor de Specialitate din Parlament. Acolo se nasc, de fapt, legile, nu în plen.

Strângeţi semnături şi modificaţi legea electorală astfel încât fiecare candidat la un loc în Parlament să-şi enunţe clar comisia de specialitate din care vrea să facă parte şi competenţele profesionale care-i justifică opţiunea. Andrei Pleşu a pus punctul pe i”: dacă mergi acum în Parlament şi îi iei pe toţi la rând cu întrebarea “Măi băiete, dar tu ce ştii să faci? La ce te pricepi matale?” mulţi n-au ce vă răspunde. E cale lungă, de zeci de ani, până când politica va deveni o profesie în sine la noi, e drumul până la o ţară aşezată în care legea e LEGE, valorile sunt clar definite, iar oamenii populează doar sistemul politic, nu-l ajustează după bunul plac şi dimensiunea propriei talii.

Nu schimba parlamentarii ca becurile de la maşină care nu mai funcţionează: le schimbi o data, de două ori, de trei ori, dar a patra oară intr-o saptamana gândeşte-te că poate problema e în altă parte, la blocul de siguranţe de exemplu. Foloseşte-ţi raţiunea pentru a înţelege sistemul/contextul în care se produce defecţiunea şi vei identifica mai repede şi mai uşor problema în sine.

Acelaşi raţionament se aplica şi Preşedintelui (7000 lei), primarului (Nichita al nostru cica e campion pe ţară cu 2000 de euro, dar media e undeva pe la 500 euro) sau consilierului municipal/judeţean (~200 lei/şedinţă, 4 şedinţe pe lună). Ne conduc… de toţi banii şi e normal să fie aşa, fără supărare.

Şi dacă veni vorba de maşini, v-a prins vreodată noaptea în maşină, cu familia, la revenirea din concediu de exemplu? După sute şi sute de kilometri pe drumuri româneşti care te sleiesc de puteri, mai ales ca şofer? Când eşti prea aproape de casă să te opreşti peste noapte la vreun popas, dar în acelaşi timp prea departe de casă pentru oboseala pe care ai acumulat-o? I se închid ochii de somn şoferului şi ştii că te paşte un pericol fatal. Ce faci atunci? Faci ce-ţi stă în putere. Dai muzica tare chit că tare-ai aţipi pe scaunul din dreapta, dai AC-ul mai spre rece chiar dacă trebuie să pui o pătură pe tine, te apuci de conversaţii banale de care n-ai niciun chef – faci tot ce-ţi stă în putere să ţii şoferul treaz, pentru că el şi numai el te poate duce acasă.

Aşa-i şi cu o ţară: asigură-te că are suficient confort şi motivaţie cel de la volan, oferă-i mult, ca să-i poţi cere mult şi să primeşti pe măsură. E garanţia că ajungi mai repede şi mai sigur acolo unde ţi-ai propus. Dacă în schimb alegi să-l înjuri copios în pauzele dintre reprizele tale de somn confortabil, la căldurică şi cu muzica în surdină, să nu te miri dacă drumul spre casă nu se mai sfârşeşte decât, eventual, într-un copac de pe marginea drumului.

Te întrebi poate “ce-i veni ăstuia să ne toace cu salariile îmbuibaţilor de parlamentari? Chiar nu sunt alte teme mai importante?”

Salariul, ca factor motivaţional al celor care ne conduc e o temă importantă, nu ştiu dacă şi cea mai importantă. Motivul pentru care am ales această temă nu e însă relevanţa: subiectului acestui lung articol, în două părţi, scris în creieri de noapte, e raţiunea şi uzul ei. Percepţia populară asupra veniturilor şi privilegiilor parlamentarilor ilustrează foarte clar absenţa uzului raţiunii, naşterea şi perpetuarea unei prejudecăţi care se clatină din temelii la prima analiză lucidă.

Puteţi fi de acord sau nu cu punctul meu de vedere. Dar întrebaţi-vă de ce nu aţi auzit niciodată în discuţie publică această temă? Dacă aflaţi răspunsul, aş vrea şi eu să-l ştiu.

E vorba de raţiune şi de uzul ei. Hrana raţiunii e informaţia, oare “mâncăm” sănătos?

Nu înghiţi pe nemestecate informaţia pe care ţi-o servesc televiziunile, fie că se numesc Antena3 sau B1. Am ales intenţionat cei doi poli, dar te rog să adăugi în listă orice post TV care are emisiuni de ştiri. Foloseşte-ţi raţiunea şi înainte de a judeca gandeşte-te dacă ai toate elementele necesare unei judecăţi corecte. Există cel puţin două reguli fundamentale în jurnalism: 1. Obligaţia de a prezenta, în cazul unei situaţii conflictuale, punctul de vedere al ambelor părţi, oricât de evident poate părea cine are şi cine n-are dreptate; 2. Obligaţia de a face o distincţie clară între relatarea faptelor şi opinia jurnalistului asupra faptelor, între ce s-a întamplat de fapt şi ce crede jurnalistul ca s-a întamplat. Când una din cele două reguli e încălcată, deschideţi ochii mari; când ambele sunt încălcate folosiţi cu încredere telecomanda.

Altfel spus, dacă raţiunea se hrăneşte cu informaţie – aveţi grijă ca informaţia din meniul dvs. să fie hrană de calitate, fără coloranţi artificiali, fie ei roşu, galben sau portocaliu.

Raţiunea şi uzul ei: cele mai teribile arme ale speciei umane. Suntem în vârful lanţului trofic nu pentru calităţile fizice deosebite ale speciei noastre, ci pentru că suntem singurul animal capabil de o gândire complexă. Instincte şi emoţii, primare cel puţin, au mai toate animalele: frica, instinctul de conservare, de perpetuare a speciei etc Dar ar suna urât şi demobilizator un apel precum: “Gandeşte, nu fii un animal!”, nu?

Paradoxal, unul din aceste instincte primare inferioare –de frică e vorba– ne poate scoate lesne din uzul raţiunii, reducându-ne la stadiul de animal. Foarte puţini sunt cei care îşi păstrează luciditatea când se trezesc în situaţii limită precum accidente, incendii ş.a.m.d. Iar unii “îngheaţă” în mijlocul străzii privind maşina care goneşte spre ei chiar dacă, uzând de raţiune, şi-ar da seama că au timp să se ferească. Frica paralizează raţiunea, dacă raţiunea ar fi un venin, frica i-ar fi antidotul.

Varianta elaborată, complexă a fricii o numim “ură”. Dar spre deosebire de frică, ura persistă. Nu anihilează raţiunea, dar o amorţeşte suficient cât să nu protesteze.

Rugămintea mea pentru voi, cei puţini care veţi ajunge să citiţi aceste rânduri, pe un blog obscur, e simplă şi onestă: dezbrăcăţi haina urii, vă sufocă şi nu ajută la nimic. Ura nu umple farfuria, nu plăteşte întreţinerea şi nici nu aduce fericirea. În schimb îţi macină spiritul şi-ţi amorţeşte raţiunea. E un sentiment la fel de intens ca dragostea, dar cu efect invers: nu naşte, distruge.

Îmbrăcaţi în schimb, măcar cât pentru o probă la croitor, haina raţiunii. Faceţi câţiva paşi, vedeţi dacă e confortabilă (de obicei nu e!), iar apoi priviţi-vă într-o oglindă – cum vă stă? Vine bine sau…? Pe stradă, printre oameni, unii vă vor admira, dar se vor găsi şi cunoştinţe oripilate de noua vestimentaţie: “Vai dragă, dar de când ai devenit atât de insensibil?” Fie îi îndrumaţi spre primul mall, fie spre fotoliul confortabil de acasă de unde Acasă TV se vede atât de clar – ca o oglindă e imaginea. Poate chiar e.

Nimic de politică? Nimic de Băsescu, Ponta, Antonescu? Ţara arde şi tu…?

Păi nu, nimic de ei că nu-i nevoie. Rezolvă raţiunea, dacă uzăm de ea, bineînţeles. Lăsaţi-le naibii de nume proprii. Uitaţi actorii, citiţi mai întâi piesa. Uitaţi de politicieni, înţelegeţi sistemul politic şi regulile ce-l guvernează, gustaţi niţel şi din principiile fundamentale ale statului de drept. Apoi, în cunoştinţă de cauză, cu raţiunea învigorată după o porţie copioasă de informaţie, puteţi judeca raţional prestaţia actorilor – acum stiti piesa, puteti evalua actorii ei. Huiduiţi sau aplaudaţi, aruncaţi cu roşii sau cu flori – e alegerea dvs. Dar de această dată, în cunoştinţă de cauză.

 [Răspund astfel şi unui vechi şi bun amic din facultate care mă întreba acum câteva ore dacă “pot să NU împart lumea între băsişti şi antibăsişti”]

Anunțuri
De ce e plin de surzi si orbi pe stradă? (II)

De ce e plin de surzi si orbi pe stradă? (I)

A ajuns şi dinozaurul din mine să înţeleagă Facebook-ul. Şi să-l aprecieze. Şi să-l utilizeze.

Nu, nu pun fotografii tip “iola” sau “iocu”.

Nu, nu informez mapamondul despre ce sarmale bune face soacra-mea.

Nu, nu sustin cauze nobile cu generozitatea clicului de mouse.

Da, descopar oameni. Tipologii umane mai degraba, thinking patterns (scuze de barbarism, dar “mentalităţi” e un cuvânt uzat până la secarea lui de sens). Descopăr argumente şi false argumente. E rost de-o carte!

Back to the subject că-i târziu.

Mă mănâncă şi mă amestec azi într-un schimb de comentarii al unor suporteri USL. Era vorba despre legitimitatea lui Băsescu după referendum, eu încercând să spun că nu e vorba de Băsescu şi nici de legitimitatea lui, că în locul marinarului putea să fie la fel de bine Gică Hagi sau Henric al IV-lea, că e vorba de sistem, de regulile jocului, de statul de drept – dar e irelevant, nu despre asta voiam a vă povesti.

Intru într-un schimb de replici absolut civilizat cu un domn şi o duduie, pe tema amintită. Ei vin cu argumentele lor, eu cu contraargumentele mele, totul bine şi frumos, tăios dar respectând eticheta.

Devine evident că nu-s de-ai lor (deci împotrivă?), iar domnul loveşte primul: “Dar dosarul cu Mihăileanu de ce-a disparut? Dar dosarul de securist al lui Băse de ce s-a pierdut?”. La chestia cu dosarul de securist, replica e simplă: păi CINE l-a pierdut? Cine l-a avut in gestiune? Cine a avut puterea cand ardeau camioane de dosare la Berevoieşti? Cine a drămuit dosarele care urmau sa ajungă la CNSAS? Ghici ciupercă ce-i? La întrebarea cu Mihăileanu m-au închis. Pentru că habar n-am despre ce-i vorba, în afara unor informaţii vagi şi pe care nu sunt sigur. Zic “nu stiu” – cum zice orice om normal în cap când nu ştie şi odată cu apăsarea tastei enter si publicarea răspunsului îmi dau seama că toate argumentele mele, frumos şi logic aşezate, pe care mintea mea le-a pregatit să susţina polemica cu domnul respectiv au căpătat valoare zero. Pentru că schimbase subiectul. În sensul că era altul şi… în număr de două. Deturnare de subiect de manual…

Intervine duduia (fără nicio conotaţie peiorativă, doar că nu ştiu de-I măritată au ba) care ma execută sec şi, evident, fără nicio legătură cu subiectul în discuţie: “Voi aştia care îl susţineţi pe Băsescu sunteţi cu burţile umflate şi buzunarele pline, în timp ce mie mi-au tăiat un sfert de salariu! Şi pe voi nu vă ameninţă că vă dă afară din serviciu!”.

Milos din fire cu minţile firave, încerc să-i explic doamnei că muncesc de la 18 ani, în privat, de-s săturat de muncă déjà, că am fost şi pus pe liber când am cerut leafă mai mare, şi că, în general, aş fi perfect îndreptăţit să-i adresez o întrebare privind raporturile sexuale, fie ele şi consfiinţite, ale domniei sale cu grija privind starea mea materială. M-am abţinut de la grobianism şi de la a mai elabora subiectul, oricum discuţia o luase slobodă pe camp.

Am regretat ulterior ratarea unui experiment interesant. Pe logica doamnei respective trebuia să-i întorc o replică de tipul: “Duduie, ştii ceva? Eu am lucrat în privat, treaba mea ce bani fac, eu nu-s bugetar ca tine, să frec buha la serviciu toată ziua!” Sunt curios ce-ar fi urmat.

Concluziile.

Primo: E greu dacă nu imposibil să porţi o discuţie aşezată pe teme politice în ziua de azi. Oamenii (indiferent de opţiunea politică) sunt fie clar plasaţi într-o tabară (şi asta n-ar fi o mare problemă), fie îşi plasează automat partenerul de discuţie în tabăra adversă la primul semn de asimetrie a ideilor (Mă gândesc serios să-mi fac al doilea cont de Facebook în care să joc acest joc, timp să fie). Odată identificat “duşmanul”, amatorul nostru de “dezbatere” politică devine victima nevoii sincere de a-şi vărsa amarul, de a-şi copleşi adversarul (şi nu partenerul de discuţie) sub un noian de informaţii disparate, adevărate sau nu, verificabile sau nu, credibile sau incredibile.

 

Secundo: Pe lângă pierderea scopului intrinsec al unei dezbateri – acela de face schimb de argumente şi, implicit, de a aprofunda subiectul –şi metoda e profund viciată.

Omul obişnuit a deprins involuntar tertipurile ieftine utilizate de politicieni în dezbaterile televizate. Ai rămas fără argumente, ţi se închide nefericit firul logic? Schimbă subiectul. Sau, şi mai bine, aruncă repede pe masă nu unul, ci două, trei subiecte. Cineva din platou va “muşca” şi te scapă. Şi acuză, acuză cât mai mult şi cât mai grav – te situezi în ofensivă, adversarul e prins în defensivă, totul e să-ţi păstrezi poziţia până la sfârşitul emisiunii. Dar ghinion: adversarul practică acelaşi joc. Şi el acuză, şi el schimbă subiectul… Nu mai e dezbatere, e show. Circ, pe româneşte. Contează puţin CE spui şi mult CUM o spui. Cum te mişti. Privirea în ochiul chior al camerei de luat vederi. A-t-i-t-u-d-i-n-e!!

…Mai ţineţi minte acest videoclip? Fix aşa-s talk-show-urile la noi şi dezbaterea politică, în general. Trist? Trist. Dar mai trist şi foarte îngrijorător este faptul că omul obişnuit, telespectatorul, inoculează inconştient acest model de “dialog”. În cazul fericit în care mai dă doi bani pe politică, omul respectiv aşa îşi va susţine punctul de vedere într-un eventual dialog pe tema respectivă. Mai e posibil astfel un dialog normal, un schimb de argumente pe teme politice (şi poate nu numai?) între doi oameni obişnuiţi, la o bere pe terasă sau în staţia de tramvai? Evident că nu. Şi ne oripilează polarizarea politică a românilor? Iata o explicaţie raţională, nu şi singura, evident.

Şi o paranteză: mai ţineţi minte dilema “telespectatorii dictează programele sau televiziunea formează audienţa”?

 

Tertio: Ce rămâne după un “dialog” iniţiat de către cei descrisi la punctul 1 şi desfăşurat după metoda descrisă la punctul doi? “Nimic” ar fi un raspuns prea optimist. Rămâne şi mai multă ură, şi mai multă opacitate faţă de argumentele celuilalt. E un foc care se autoalimentează şi care mocneşte lent, izbucnind din când în când în vâlvătaie. Şi care lasă prăpăd în urmă: din cât percep eu privind in jur, pe Facebook dar si in viata reala, e plin în jur de surzi şi de orbi. Dar niciun mut nu-i fără de tichie.

E uimitor pentru mine cum naţia asta românească e atât de hiperpolarizată când obiectivele indivizilor care o compun sunt în mare parte comune. Toţi vrem să trăim mai bine; toţi vrem să circulăm liberi (şi eventual să avem banii pentru a ne bucura de acest drept); toţi vrem o justiţie egală pentru toţi, şi pentru căţei, şi pentru dulăi; toţi vrem ca politicienii la televizor, dacă e musai să se certe, atunci să se certe despre noi, nu despre ei. Paradoxul e deplin când constaţi că ofertele politice ale partidelor se suprapun, pe tuşele groase cel putin, atat intre ele, cat si cu agenda populaţiei, fie că vorbim de partide stânga sau de dreapta. Şi atunci de unde războiul politic perpetuu? De ce e plin de “surzi” si “orbi” pe stradă?

Răspunsul în următorul articol.

De ce e plin de surzi si orbi pe stradă? (I)

80 de zile in Romania: jurnalul unui roman obisnuit

Un dram de timp liber şi o discuție de două ore aseară, cu un bun amic, au născut aceste rânduri. Despre ce e vorba? E vorba de România ultimelor 80 de zile – da, atât au trecut de la investirea Guvernului Ponta în Parlament. Doar 80 de zile, o perioada sensibil egală ca durată cu mandatul guvernului Ungureanu. Dar sensibil inegală ca efecte.

Îmi e greu să scriu despre aceste 80 de zile, în primul rând pentru că nu ştiu cu ce ar trebui să încep. Şi mai greu este însă să-mi reprim nevoia, acum, de a-mi exprima opinia de simplu cetățean al țării mele față de lucrurile care se întâmplă în casa mea numită România. Evenimentele s-au succedat în avalanşă, zi după zi citeam presa cu senzația apăsătoare că citesc din Orwell sau Asimov. „E o mineriadă politică”, am scris la un moment dat, chiar înainte s-o spună preşedintele Băsescu (sic!). Aseară, după discuția cu amicul respectiv, am înțeles cu ce trebuie început:

Punctul alfa, momentul „t0” pentru o poziționare rațională în vremuri ca acestea e regăsirea propriului echilibru. Este esențială, de asemenea, o recapitulare a propriului set de valori şi principii – sunt ancorele care te țin la mal în vremuri furtunoase precum cele pe care le trăim acum.

Suntem deja, de ani buni, o societate în care simpatiile politice sunt radical polarizate. Într-un astfel de context, evenimentele ultimelor 80 de zile sunt echivalentul unor doze de cherosen aruncate într-o vâlvătaie deja existentă. M-au năucit toate „bombele mediatice” din această perioadă, am avut sentimentul că păşesc pe un câmp minat unde minele se declanşează aleatoriu în jurul meu, fiecare explozie mutându-mi focusul, furându-mi atenția, bum după bum. Am reacționat exact precum un soldat sub bombardament: rațiunea şi perspectiva se estompează, intră în acțiune reflexele, frustrarea, ura, adrenalina. Încalcarea de trei ori a hotărârilor CCR – Bum! Avocatul Poporului şi Monitorul Oficial – Bum! Suspendarea şi Europa îndreptând un deget acuzator către Bucureşti – BUM! „Hai în stradăăăă!” – sunt momentele de dinainte ca ura şi frustrarea să juiseze în violență. Vertij şi violență – moartea rațiunii…

O discuție cu un amic, mai ales dacă amicul e mintos şi ceva mai calm decât eşti tu, poate avea efectul unui Rudotel administrat unei cucoane isterice. Te calmează şi te luminează. Ba chiar te poate face să te ruşinezi nițel de patosul deşănțat în care te-ai pierdut. Discuția de ieri cu amicul respectiv decurgea aproape unidirecțional – cititor avid de presă (şi victimă a ei, o recunosc) vărsam în urechile amicului informații duium, corelații speculative şi multe, multe semne de exclamare, animat fiind, în subconştient, de dorință de a trezi în interlocutorul meu o reacție viscerală, emoțională, simetrică cu a mea, care să-mi justifice atitudinea, revolta, frustrarea.

Revelația a venit dintr-o întrebare îmbrăcată în cumpătare de ardelean sadea: „De ce?”.

„De ce se întâmplă toate astea, care-i scopul, ce-i mână în luptă pe USL de au întors țara cu josul în sus în 2 luni şi jumătate”?

Întrebarea amicului a avut asupra mea un efect similar apăsării butonului „Reset” la un PC: sistemul reîncărcat, fişierele în ordine, hai să facem nişte calcule raționale.

Aruncând o privire obiectivă în politichia românească a acestor zile descoperim că asistăm la un război în care toată lumea pierde. După cum urmează:

 

1. USL

USL pierde procente, cu puține luni înainte de alegerile din toamnă. Altfel spus, s-a inversat trendul.

Mai grav, USL şi-a pierdut liderii într-o țară în care dintotdeauna liderul-locomotivă a tras partidul şi nu invers. Victor Ponta e compromis ca om şi personaj politic, indiferent de rezultatul referendumului, iar Crin Antonescu şi-a scris necrologul politic cu propria mână, prin declarațiile repetate referitoare la retragerea lui din politică în condițiile în care, după referendum, Băsescu rămâne la Cotroceni.

La fel ca PDL, nici PSD şi nici PNL nu au în acest moment „locomotivă” de rezervă – eşalonul doi politic e departe în urmă ca popularitate şi e populat de aceleaşi figuri de ceară, livide, schimonosite, învechite şi compromise în guvernările anterioare.

Ce i-a mânat în luptă pe USL-işti acum, când tot ce trebuiau să facă era să aştepte alegerile din toamnă, unde succesul era garantat, prefațat fiind de victoria zdrobitoare de la locale şi de toate sondajele de opinie? Nu, nu este o întrebare retorică.

 

2. Traian Băsescu

Traian Băsescu pierde demnitatea de a-şi juca curajos cartea sprijinului popular până la capăt. Judecata rece dictează: cea mai bună şansă de a rămâne la Cotroceni e boicotarea referendumului prin neparticipare. E dureros însă să te resemnezi cu o victorie la masa verde când tu eşti un campion al luptei electorale, fie ca e vorba de propriul partid, de Primăria Bucureştilor, de Preşedinție sau de referendumul din 2007. NU uitați: Băsescu nu a pierdut niciun meci la urne!

La mitingul de la Iaşi, pe aceeaşi scenă, liderii PDL chemau la boicot, iar Băsescu îi chema pe oameni la urne. Ipocrizie – vor zice unii. Cu onestitate o zic, nu cred ca e vorba de ipocrizie ci de demnitatea, mândria sau orgoliul unui om politic absolut remarcabil – atât pentru simpatizanții, cât şi pentru opozanții săi.

 

3. PDL

PDL câştigă ceva procente, dar nici pe departe aceleaşi procente pe care le pierde USL. Pierde însă major prin faptul că, expus polemicii publice legate de evenimentele ultimelor 80 de zile, arată țării o vitrină goală. Ca şi în cazul PSD şi PNL, democrat-liberalii sunt în criză de lider. Blaga face parte cu succes din aceeaşi galerie a figurilor de ceară lipsite de credibilitate şi, în cazul său, şi de carismă. Reformiştii precum Macovei, Voinescu sau Preda „se văd” greu şi nu ocupă poziții în partid care să le dea măcar şansa vizibilității şi a transferului de imagine; sunt percepuți ca oamenii Preşedintelui, şi nu ca lideri ai PDL.

 

4. Mass-media

Jurnalismul românesc mai bate un cui în coşciugul propriei credibilități, deja bine etanşat. Gâdea, Ciutacu, Grecu sau Turcescu poartă mândri, cu fanfară, drapelul în marşul inconştient şi delirant spre distrugerea unei instituții fundamentale într-o democrație. Iar marşul fanfarei e funebru. O mențiune pentru ştiriştii de la PRO TV, singurii care par să nu fi uitat ce scrie în cartea lor de muncă.

 

5. România şi românii

Adică noi toți. NOI suntem cei care pierdem cel mai mult. „Pe partea economică”, condoleanțe românilor cu credite în valută. Dar nu numai lor: acuşi vine toamna, când se stabileşte valoarea euro pentru accizele din 2013. Nimeni nu mai crede în redresarea cursului, speranțele se leagă strict de stabilizarea lui. Nimeni în afară de simpaticul ministru Georgescu, despre care nu-mi dau seama dacă e optimist sau cinic când vorbeşte de întoarcerea euro sub pragul de 4.25.

Avem apoi deficitul bugetar care trebuie finanțat. Fie el şi de 3%, tot trebuie finanțat din credite, credite ale căror dobândă priveşte acum încruntată spre stabilitatea României.

Dar astea sunt cele mai mici probleme, cu rezolvări punctuale, pe termen mediu.

Problemele mari, cu efecte lungi şi apăsătoare sunt cel puțin trei, după umila mea părere:

 

a) Am pierdut certitudinea normalității, a previzibilului, liniştea şi siguranța plăcute burghezului pe care ți-o dau calitatea de a fi cetățean într-un stat de drept, parte a Uniunii Europene.

Dacă trei decizii ale CCR au putut fi călcate în picioare în două zile;

…dacă Monitorul Oficial a putut deveni gazeta personală a unor vremelnici guvernanți şi instrumentul adaptat nevoii personale a unui singur om de a scapa de o condamnare iminentă (despre Voiculescu e vorba, evident);

…dacă instituția avocatului poporului a fost desființată practic, ea fiind singura care, legal, putea ridica obiecții de neconstituționalitate la cele peste 40 de ordonanțe de urgență emise de Guvern in 80 de zile (o paranteză: un reporter Euronews l-a întrebat zilele trecute pe V. Ponta dacă România e în război – o ironie la numărul enorm de ordonanțe de urgență emise)

…Şi dacă însumăm toți aceşti „dacă”, care descriu FAPTE şi nu IPOTEZE, descoperim că în România nimic nu mai e sigur, orice se poate întâmpla, peste noapte. Acesta e miezul stropşirilor dinspre Uniunea Europeană, casa în care am intrat cu papuci de schimb şi promisiunea unei minime igiene corporale şi în care, acum, urinăm în colțul camerei, cu mâna sprijinită lasciv de perete şi un rânjet perfect balcanic: „Cine eşti tu bă Merkel si tu bă Barosso bă, bă politrucule bă, să-mi spui mie că nu-i cuşer să-ți ud pereții?!” Ca țară, am ajuns să avem imaginea lui Becali în Parlamentul European.

 

b) Am pierdut mult din puținul de încredere pe care noi, cei din țară şi ei, cei de peste hotare, îl aveam în sistemul educațional românesc. 

 

Nu, nu mă refer în primul rând la Ponta pentru că există un exemplu mai grav: cazul Mang. O scurtă recapitulare, pentru că mă tem că mulți au trecut cu vederea gestul Academiei Române: Mang este numit ministru, vine acuzația de plagiat din mass-media (Hotnews, plagiat evident, omul a copiat conştiincios până şi ilustrațiile articolului; au sărit ca arşi autorii -adevărați şi asiatici-, oripilați atât de furt, cât şi de faptul că Mang a furat un articol care conținea o greşeală fundamentală, corectată ulterior prin republicarea articolului), Mang neagă şi refuză să demisioneze. Pentru elucidarea problemei, premierul Victor Ponta (sic!) cere Academiei Române să judece de-i plagiat au ba. Între timp, la presiunea opiniei publice probabil, Mang demisionează – lucru ok de altfel, mai ales dacă se întâmpla mai devreme. Baiul nu-i asta, ci reacția Academiei Române la demisia lui Mang, reacție care pe mine, fără nicio exagerare, m-a şocat: Academia a constatat că, prin demisia lui Mang, cercetarea lor a rămas fără obiect, deci nu se vor mai pronunța în privința plagiatului.

…? ….?!!!

În traducere liberă, Academia Română dixit: domnule Mang, indiferent dacă ați plagiat sau nu, vă puteți întoarce liniştit la catedra universitară, puteți preda şi examina studenți, puteți conduce doctorate, proiecte de cercetare etc.

Habar nu am dacă intră în competența Academiei, ca instituție, judecarea unei acuzații de plagiat (foarte probabil nu), dar este INADMISIBIL la acest nivel să girezi imoralitatea, fie şi pasiv, într-un domeniu în care tu, Academie, eşti vârful absolut.

[O paranteză cu amar umor: nefiind vorba de salvarea pielii personale, Victor Ponta nu s-a obosit să dea buzna, prin ministrul Pop, peste membrii CNTDCU, să-i amenințe cu închisoarea (vezi cazul acad. ieşean Viorel Barbu) şi apoi să-i desființeze cu 10 minute înainte de deliberare. De asemenea nu s-a obosit să schimbe întreaga componență a Consiliului Național de Etică (din cadrul ANCS) pentru un verdict de neplagiat venit în plic închis de la nimeni altul decât avocatul Mateuț, avocat al apărării in procesul lotului „Trofeul Calității” (procesul finalizat cu condamnarea lui Adrian Năstase).]

 

c) Am pierdut şansa de a avea o stângă veritabilă, credibilă, europeană. Cu ea şi şansa unei drepte liberale autentice.

Indiferent de rezultatul referendumului, orice s-ar întâmpla la alegerile din toamnă, stânga va câştiga la un moment dat alegerile – e principiul sănătos şi democratic al rotației puterii. Prin compromiterea lui Victor Ponta PSD s-a întors cel puțin cu 10 ani în propria istorie – fie şi numai la nivelul candid al aparențelor, al imaginii publice.

L-am dorit pe Victor Ponta în fruntea PSD, am aplaudat victoria împotriva lui Geoană şi, credeam atunci, implicit victoria împotriva „sforarilor” siniştri din PSD (Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Agathon, poate chiar Năstase?). Am sperat că, prin Victor Ponta, PSD va ieşi în sfârşit din era Iliescu, omul care a făcut cel mai mult rău României în ultimii 22 de ani. Dincolo de imoralitatea plagiatului, Victor Ponta m-a îngrozit demonstrându-mi în aceste 80 de zile că este copia (sic!) fidelă a autoritarismului mentorului său, Adrian Năstase. „Micul Titulescu” a devenit, pentru mine cel puțin, „Micul Totalitulescu” şi a întors PSD dacă nu la etapa „FSN”, atunci sigur la etapa „PDSR”.

Peste drum, la PNL, lucrurile stau nițel diferit. Ei nu au pierdut un lider pentru că Antonescu nu a fost şi nu are potențialul de a fi aşa ceva. Crin Antonescu este un excelent orator, cel mai bun dintre oratorii politici de după ’89. În formă, discursurile lui au cadența de vinil a cuvântărilor parlamentare din perioada interbelică – cu tot cu caragialismul aferent. Pe fond, nu spune însă mai nimic. Dacă Antonescu ar fi fost poet, cu siguranță dadaismul îi venea mănuşă. Cei mulți însă aud, puțini înțeleg…

PNL nu a pierdut deci un lider veritabil, în schimb şi-a pierdut identitatea, prin alianța împotriva naturii cu PSD. Vorba amicului meu, aseară: „Când câinele şi pisica devin peste noapte cei mai buni prieteni, ceva nu e deloc în regulă”. Electorii PNL de astăzi sunt, de fapt, electorii lui Antonescu; efectul seducător al oratorului Antonescu e similar cântecului de sirenă care lua mințile marinarilor şi-i determina să se arunce în valuri, spre o moarte sigură. Când cântecul se va opri, rămân valurile, neiertătoare. Crin Antonescu ne flutură în aceste zile, amenințător, plasturele pe care promite să-l aplice pe gură în cazul în care Traian Băsescu revine la Cotroceni: commedia dell’arte, fără epilog.

 

Aceştia sunt deci pierzătorii: USL, Băsescu, PDL, mass-media, România şi românii.

Râmâne întrebarea amicului meu: „De ce?” De ce acest război în care toată lumea pierde?

Singurul răspuns plauzibil într-o logică a normalului şi care exclude patologicul e că ne scapă ceva: există şi combatanți care, e posibil, să aibă ceva de câştigat. Sau măcar, cu siguranță, nu au nimic important de pierdut.

Şi dacă toată această vâltoare e rodul unor reacții emoționale ale unor indivizi, puțini cât să-i numeri pe degetele de la o mână? Dacă e vorba strict de o răzbunare personală? De o revanşă puerilă, alimentată de ego-uri supradimensionate? Dacă suntem toți pasageri într-un autobuz al cărui şofer goneşte turbat prin curbe, urmărind un autoturism care i-a tăiat calea la un moment dat şi nu s-a sinchisit de claxoane? Şi, mai grav, dacă nu vom afla adevărul niciodată, la fel cum habar n-avem ce s-a întâmplat in decembrie ’89? Groaznice întrebări pentru un român de rând, de-a dreptul cinice dacă acel român cunoaşte etimologia cuvântului „democrație”.

Ar mai fi o întrebare: câştigă cineva, colateral? E valabil aici proverbul „Când doi se ceartă al treilea câştigă?”

Există la prima vedere doi mari potențiali câştigători: „Inițiativa” lui Ungureanu & Neamțu şi PPDD-ul lui Diaconescu. Bloc-starturile lor sunt mult în spate deoarece le lipseşte infrastructura națională a unui partid puternic, dar pista e liberă, iar cei doi alergători nu poartă în spinare povara guvernărilor anterioare. Cursa va fi interesantă, mai ales că victoria va rezulta foarte probabil din însumarea timpilor şi nu din performanță individuală.

Niciodată scârbă față de politicieni a românului nu cred să fi fost mai mare. Paradoxal însă, apetitul pentru politică pare să fi crescut la cotele maximale din anii ’90. Lumea e interesată, lumea dezbate; polarizarea clară şi radicalitatea opțiunilor politice naşte polemici aprinse la cârciumă, pe stradă, în stația de tramvai. „Poiana lui Iocan”, reloaded? Cu siguranță. Slavă Domnului, avem şi „Mişcarea”, şi „Curentul” şi „Dimineața” – nu de oficioase de partid ducem lipsă. Alta e întrebarea însă: în Poiana lui Iocan 2.0 cât de influentă va fi, în următorii ani, autosuficiența pasivă tipic românească întrupată în personajul Cocoşilă? “Eşti prost, mănânci c…t!” îşi găseşte astăzi corespondența în „Toți fură, dă-i la dracu'”.

Nici atunci şi nici acum timpul pare să nu mai aibă răbdare cu noi. În „Moromeții” lui Preda a urmat volumul 2, de un roşu profund. Ce urmează în România românilor decidem noi, pe 29 şi în toamnă.

80 de zile in Romania: jurnalul unui roman obisnuit