Monument pentru Libby

O cheama Libby.

Un nume anglo-saxon pretentios pentru un bot de carne cam de-un kilogram, cu doi ochi negri, mici si rotunzi pierduti intr-o blana la fel de neagra. A aparut in viata mea in 1993, acum 16 ani, pentru ca “vrea copilu’ caine!”. Si caine a primit. Fara pretentii teritoriale si fara pedigree, Libby avea totusi pretentii de caine. Voia un spatiu unde sa alerge, sa se joace si… sa se usureze. Apartamentul din Dacia nu era cu siguranta locul potrivit. Taica-meu (Dumnezeu sa-l ierte!) a aflat primul lucrul asta, intr-o noapte cand cautand baia cu lumina stinsa a gasit un “bio-product” de-al catelului, very fresh si extrem de alunecos pe gresia, neagra si ea, de pe hol.

Astfel ca Libby a ajuns caine de birou, avand la dispozitie si o curte unde putea fi insa plimbata numai cu lesa: la numai cativa metri, in strada, traficul era intens si fatal pentru un catel mic si cu creierul crud. Asa a crescut Libby, vreme de-un an: catel de birou, plimbat cand de domn’ director, cand de portar, dar iubit de toti.

Dar si cainii iubiti se imbolnavesc. A facut parvo, pentru ca stapanii ei nu stiau ca un caine nu se vaccineaza numai impotriva turbarii. E o boala virala cu rata mare de mortalitate in randul cateilor. Cu doua saptamani de perfuzii, cu nopti in care eu si mai ales ai mei am facut cu schimbul langa culcusul ei, cu veterinar, cu sperante si cu disperare cand parea ca nu mai poate fi salvata, Libby a supravietuit. E o boala care ucide prin deshidratare, astfel ca pacientul a pasit in convalescenta cam la jumatate din greutate initiala – o stafie de caine. In cateva luni insa a pus la loc tot si ceva peste.

In biroul de la parter al tatului meu Libby dezvoltase un hobby: saritul geamului. Dinauntru afara si viceversa, in functie de interes. Totul pana intr-o zi cand a gresit saltul, iar piciorul stang din fata nu a vrut sa o mai urmeze, ramanand in schimb prins intre perete si calorifer. Os fracturat, dar si inimi rupte de durerea unui catel care devenise deja mai mult decat un animal de companie. A urmat ghipsul, schimbat de doua ori pentru ca Libby, catelandru plin de viata si lipsit de activitate, l-a ros de doua ori pana l-a dat jos. Motiv pentru care osul nu s-a prins chiar cum trebuie si astfel Libby s-a ales cu un schiopatat discret pentru tot restul vietii.

Legat sau nu de boala – habar n-am, dar din acel moment Libby a devenit un catel un pic mai teritorial decat regulile bunului simt uman accepta. Iar teritorialitatea se manifesta prin agresivitate. Prin natura serviciului tatalui meu, in fiecare zi prin biroul sau ori prin curtea institutiei treceau suficient de multi oameni straini. Pe nici unul nu ierta Libby, care devenea din ce in ce mai greu de tinut in frau.

Un consiliu de familie a stabilit ca locul unui caine de talia si temperamentul lui Libby nu e nici la bloc, dar nici la birou. Astfel ca metisului de lup german-labrador, negru pe blana dar si in cerul gurii, i s-a cautat casa si stapan la tara.

Noul stapan a trecut prin furcile caudine ale unor atente investigatii referitoare la comportamentul si conceptiile sale fata de animale. Impreuna cu ai mei am ajuns la concluzia ca e cea mai buna alegere, din toate motivele: om bun si bland, sursa de hrana de calitate buna, curte mare… Tin minte si n-am sa uit vreodata ca era toamna, era frig iar lesa lui Libby nu mai era in mana mea sau alor mei, ci trecuse subit, dupa o strangere de mana, in mana preotului cu pricina. Cred ca acela a fost episodul cel mai dureros emotional din viata mea de pana atunci.

Si a trecut o zi. Si au trecut doua. Nici eu, nici ai mei nu eram in apele noastre. Parca mai des urca tonul, parca mai usor se aprindea scandalul din tot felul de nimicuri. In a treia zi eu si maica-mea ne-am suit in masina si numai in fata curtii preotului ne-am oprit. Cu nod in gat am strigat, si am strigat. Nu era nimeni acasa, dar totusi cineva ne-a auzit si mult s-a bucurat sa ne auda. Am intrat in curtea omului dupa ce, pret de un minut, am dibuit mecanismul banal al zavorului. Legal vorbind, intrare prin efractie se cheama. Nu s-a mai gandit nimeni la asta cand am vazut-o pe Libby legata de un copac, intr-o balta de noroi, chemandu-ne ca din gura de sarpe sa venim s-o scoatem naibii de-acolo. Zis si facut. In 5 minute Libby era deja dezbracata de pojghita de noroi, instalata pe toata bancheta din spate, iar masina in drum spre Iasi. Si mai era ceva: o limba aspra si umeda care cauta frenetic dinspre bancheta din spate obrajii si mainele mele si ale maica-mii. Ce urma, habar nu aveam.

Dar viata e un film care are intotdeauna continuare. Si azi, acum, cand scriu randurile astea, ma mir si ma infioara gandul despre cum a schimbat un catel ca Libby viata mea si a familiei mele.

Solutia intrebarii lui taica-miu catre maica-mea “Bine draga, am luat-o inapoi, da’ acuma’ ce facem cu ea ca eu la birou nu mai am cum s-o tin” a fost cel putin neasteptata. Parintii mei castigau destul de bine pe atunci si cochetau cu ideea unei case (sau mai degraba colibe) de vacanta undeva la munte. Se gaseau la acea vreme asa numitele “case de 5000 de dolari” – niste casute din lemn, cu o camera, care-ti veneau gata montate, pe trailer, pana la terenul unde voiai sa le amplasezi. Astfel ca economiile pastrate pentru acel proiect s-au trezit deturnate spre achizitionarea, intempestiva, a unui mic teren la marginea orasului. A fost o decizie fulgeratoare, ajutata si de un noroc chior de a gasi teren la strada sub 1 dolar/mp.

Ne-am ales astfel cu 1500 de metri patrati, populati cu doua randuri de vie, un par mare si batran si o cusca de caine imperiala. Libby era, in sfarsit, acasa.

In timp, am scos via, am scos si parul cel batran iar pe langa cusca catelului s-a ridic incet si cusca noastra, a familiei mele: o casa realizata in antrepriza proprie, a carei ridicare i-a adus in pragul nebuniei si a disperarii pe ai mei din cauza costurilor nepravazute si a felului in care se munceste in Romania. Totul a culminat cu vinderea apartamentului cu clauza de habitatie de 3 luni pentru a obtine astfel banii necesari terminarii constructiei. Clauza de habitatie e un lucru simplu, destept si implacabil: tu vinzi apartamentul contra unei sume de bani si a dreptului de a mai locui in el vreme de X zile. 90 in cazul nostru. Guess what: constructorii romani si deadline-ul lucrarii sunt doua concepte fundamental diferite, ele incadrandu-re perfect in tipologia descrisa de relatia “old lady and a machinegun”. Of course ca deadline-ul in functie de care au negociat ai mei clauza de habitatie a fost depasit, bineinteles ca spectrul de a fi homeless era unul real, de unde stres, nervi, certuri, criza…

Una din cele n’spe zile de intarziere ii apartine insa lui Libby. Libby care nu si-a lepadat parul, dar nici naravul! A ramas un catel mai agresiv decat ar trebui sa fie, astfel ca pe perioada zilei, cand constructorii munceau/frecau menta prin curte, Libby statea legata, la cusca. Eu sau ai mei o legam dimineata, cand veneau muncitorii si o dezlegam seara, cand plecau. Well, mare fu beleaua cand Libby se dezlega singura-singurica, folosind dintii din dotare: o zi intreaga, lunga, de vara au stat pe schele cei cinci muncitori, fara apa, fara mancare, fara telefon – doar cu un catel dat naibii care, din cand in cand, le arata dintii de jos. Nici eu nici ai mei nu ne-am suparat un dram, iar asteptarea noastra in van de a ne muta in casa noua se simtea si ea razbunata.

Au trecut ani buni de atunci. Mai grei sau mai usori, mai frumosi, mai urati, dar cu siguranta diferiti. Viata la casa si viata la bloc sunt doua lucruri incredibil de diferite. Libby a primit si ea casa nou, din hebel, cu tarc si captuseala termoizolanta pe interior. A mai primit in timp alti trei tovarasi, apoi prima generatie de pui, apoi a doua. Toti puii, absolut toti, aratau invariabil la fel ca mama lor: un bot de carne cam de-un kilogram, cu doi ochi negri, mici si rotunzi pierduti intr-o blana la fel de neagra. Au trecut ani in care ai mei au ajuns la concluzia, verificata de mine, ca Libby stie sa rada. Si ca rade mai ales cand te pacaleste, cu bunastiinta. Cei care au caine in casa sau in curte poate stiu despre ce vorbesc. Au trecut ani in care Libby a ajuns la maturitatea deplina, apoi a inceput sa imbatraneasca.

In ultimii ani, ai tatului meu de aceasta data, Libby a fost nu doar cainele preferat, ci mult mai mult. In ultimul an de viata, cand boala l-a tinut departe de serviciu si de lumea de afara, Libby i-a devenit un soi de apendice existential. Nu m-as fi mirat sa-i vad la o bere impreuna. S-a nascut intre ei o relatie ciudata si neegalabila, un soi de comunicare non-verbala pe care trebuie musai s-o vezi ca sa-i poti accepta existenta.

Dar timpul trece, iar pentru catei trece de trei ori mai repede. Ieri seara, Libby a tras in piept ultima suflare, pe o masa rece de operatie, intr-un cabinet al Universitatii de Agronomie si Medicina Veterinara, cu o perfuzie infipta intr-o labuta in care doctorii s-au chinuit mult sa gaseasca zvacnirea vietii. Dupa clisma, radiografie si ecograf singura sansa – mica, dar o sansa – era operatia. Inima lui Libby nu a vrut sa treaca insa de anestezie. Iar mana mea pe blana ei a simtit ultimul strigat al carnii: un spasm prelung, torsiunea tuturor muschilor din corp, intinderea membrelor care parca incercau sa se mai agate de ceva. Apoi liniste. Masaj cardiac, inutil, vreme de minute bune. Nu stiu ce se vedea in privirea mea si-a maica-mii, dar medicul care facea masajul nu a indraznit sa se opreasca pana cand nu l-a “scuturat” o asistenta. Pupile dilatate, ochi caprui, goliti de privire, deschisi, cu pleoape care refuzau sa se inchida sub mana mea. Si o limba vinetie, atarnand inert pe-o parte, o limba care nu va mai fi niciodata aspra si umeda, cautand frenetic dinspre bancheta din spate obrajii si mainele mele si ale maica-mii.

Am scris aceste randuri pentru ca Libby a fost realmente mai mult decat un animal de companie. A fost un personaj, aproape uman, care a atins profund si ireversibil viata mea si a parintilor mei. Avem cu totii reflexul uman de a da mortii celor apropiati noua un sens, o semnificatie, o poveste la urma urmei; vrem sa spunem ca el sau ea a fost altfel, a trait altfel, a fost mai bun sau mai drept decat ceilalti sau… decat ea sau el insusi. Everything goes, atat timp cat ne ridica pe cel iubit deasupra statutului de carne macinata de timp.

Pentru oameni exista doliu, necrolog la ziar, inmormantare si monument funerar. Exista apoi praznic si pomenire pentru tot restul vietii celor ramasi, astfel ca imaginea lor sa supravietuiasca carnii.

Dar pentru catei nu exista nimic.

Randurile de mai sus nu sunt despre mine sau despre ai mei. Nici despre sentimentele sau reactiile mele – urasc etalarea acerba a emotiilor si admir decenta atunci cand te doare. Nici despre viata, in general, nu sunt randurile de mai sus.

Randurile de mai sus sunt scrise pentru ca Libby si-a castigat cu prisosinta, in timpul vietii, dreptul de a avea micul ei monument funerar, fie si unul ascuns intre milioane de terabiti de date.

2 gânduri despre &8222;Monument pentru Libby&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s