Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

0_dce69_2a0e455_XL

O știre:

Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane

E o știre care m-a lovit mai puternic decât drama de la Colectiv sau atentatele de la Paris. Pentru că n-am putut s-o înțeleg, s-o diger în minte, să-mi formez o părere. M-a blocat.

După momentul de năucire, am avut un soi de revelație: noi încercam să întelegem, noi judecăm și condamnăm fundamentalismul islamic pornind de la un set de principii și valori specifice spațiului nostru cultural, spațiu pe care facem greșeala de a-l considera universal, măcar la baza lui.

Pur și simplu nu ne putem imagina vreun motiv care sa justifice autodetonarea unui copil de 11 ani într-o piață publică. Singura explicație plauzibilă, în spațiul nostru cultural, ar ține de patologia psihică, dar este evident ca NU de asta e vorba aici – acest tip de atentate e deja un modus operandi pentru Boko Haram. 

Devine evident că avem de-a face cu o ideologie, cu valori și cu o filosofie de viață complet diferite, care definesc un spațiu cultural atât de diferit încât pur și simplu nu putem opera logic în interiorul lui.

E ca atunci când ne imaginăm extratereștii strict ca variațiuni la „tema” umanoidă: doua maine, doua picioare, doi ochi, simetrie anatomică…

Cultural vorbind, antropologic, fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid, o entitate pe care ne este extrem de dificil să ne-o imaginăm, cu atât mai puțin să o înțelegem și să-i găsim soluții.

CIvilizația noastră reacționează. la nivelul vizibilității publice cel puțin, extrem de rudimentar la contactul cu acest „extraterestru”: să trimiți armata pentru a lupta într-un război cultural e o formă plictisitoare de prostie.

Este evident că terorismul, ca act de agresiune, ca „război”, nu e despre a învinge prin decimarea, anihilarea adversarului. Nu poți omorî milioane de oameni – sau cât trebuie ca să conteze – în atentate de câte o sută de victime. E o aberație aritmetică evidentă. Ținta terorismului este chintesența și liantul civilizației euro-atlantice de astăzi: libertatea, în multiplele ei forme. Dacă vreți sa luați pulsul „războiului cu terorismul”, priviți în jur și decideți voi câtă libertate am pierdut noi, „the common people”, din septembrie 2011 încoace. Ei ce-au pierdut? Mai nimic. Au câștigat curaj și mii de adepți, inclusiv din spațiul nostru cultural.

E ca atunci cand calci pe o greblă ai cărei dinți sunt orientați în sus: te trezești cu coada greblei între ochi. „Războiul împotriva terorismului”, declarat de europeni, de americani și mai nou de ruși e un război declarat greblei: ne „războim” cu grebla călcând pe ea iarăși și iarăși, din ce în ce mai apăsat. Ne curgele sângele șiroaie pe față, iar asta ne înfurie și mai tare și călcăm iar și iar, mai apăsat, mai violent.

Știu că există răspunsuri pregătite: teoriștii sunt creația CIA, totul e o mascaradă pentru a motiva susținerea industriilor militare sau, varianta mea „preferata” – e o încercare de redobândire a controlului asupra oamenilor de rând, într-un sistem care le-ar permite prea multă libertate. Sunt prostii comode, pe cât de greu de argumentat, pe atât de ușor de demontat.

În spiritul aceluiași infantilism stupid, prinde contururi tot mai clare teoria că ne așteaptă un val de atentate, provocate de teroriști care au venit odata cu refugiații. Iar episodul-pilot a fost carnagiul de la Paris. Asta în contextul larg și convenabil în care musulmanii sunt oricum priviți cu suspiciune. Azi am văzut știrea în care era finalizat „inventarul” teroriștilor de la Paris: sunt toți cetățeni europeni, la fel cum au fost teroriștii de la „Charlie Hebdo”. Dar prea puțin contează.

Trebuie să înțelegem cu toți o aritmetică simplă: sunt peste 1 miliard de musulmani în lume. Conform estimărilor realizate de serviciile secrete, doar 5 până la 15 procente (diferențele sunt date de concentrările geografice de populație) dintre musulmani manifestă tendințe fundamentaliste. Dacă noi, aștia „civilizați”, începem să-i punem toți în aceeași oală, să-i scuipăm prin metrouri, să le dăm foc la moschei, să le interzicem religia și tradițiile (toate astea se întâmplă deja, nu sunt ipoteze), oare nu cumva îi radicalizăm pe acei musulmani mulți și pașnici? Oare nu ne facem de fapt rău nouă înșine?

Altfel spus: nu este evident ca singura carte câștigătoare, singura miză posibilă pentru extremiștii musulmani este radicalizarea celor 85-90% dintre musulmani pe care nu i-au putut convinge ideologic?

Cum spuneam: fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid. Poate ar fi mai util si da, mai creștinește, să pricepem înainte de a arunca piatra, bomba sau racheta cu precizie chirurgicală. Iar dacă aveți impresia că i-am „priceput”, va readuc în memorie un titlu de ziar: „Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane”.

Il pricepeți?

Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

Alegerea struţului. Pentru tinerii politicieni, încă salubri, încă imberbi…

Nu exista democraţie fără politică; nu există alternativă viabilă la democraţia reprezentativă – pornim de aici.

Când societatea ajunge la un asemenea grad de saturaţie, de scârbă şi de ură faţă de politicieni încât nu-i mai distinge pe cei „buni” sau măcar acceptabili de cei „răi” şi ostracizabili, atunci există riscul real ca societatea să-şi pună următoarea problemă: dacă nu am cu cine schimba oamenii sistemului, ar trebui să schimbăm poate sistemul?  Nu strâmbaţi din nas, avem la nord şi la est două regimuri autoritariste care stau bine mersi pe picioarele lor.

În valul de proteste „Colectiv”, strada a strigat frecvent  „Toate partidele, aceeaşi mizerie” şi niciodată sau rarissim „Jos Iohannis”. Mai mult, „corupţia ucide” e lozinca lansată de Iohannis şi preluată de stradă. Ca actor politic, Iohannis e unic (şi singur – nici un pleonasm aici!) în acest moment. Dacă nu mă credeţi, un simplu exerciţiu de imaginaţie ajută: ce alt politician, cu notorietate suficientă cât să fie recognoscibil, ar fi putut cobori în stradă să dea mâna cu protestatarii? Sau măcar să nu fie huiduit?

Aparent, Iohannis este acum ultimul cap de pod între o anumită zonă, activată şi belicoasă, a societăţii şi clasa politică în ansamblul ei. Spun „aparent” pentru că nici măcar atât nu e… Imaginea lui Iohannis nu e lipită de imaginea unui partid, oricât şi-ar dori-o PNL. Antonescu era „ăla de la PNL”, Iohannis e „primarul neamţ de la Sibiu” – e o chestiune banală de „brand sense”. E multă responsabilitate aşadar acum pe umerii lui Iohannis: este singurul politician cu un capital de încredere proaspăt confirmat şi destul de bine conservat şi are avantajul de a nu fi perceput ca parte din „sistem”. Poate juca un rol istoric sau poate eşua în ezitare şi politicianism, însă relaţia politic – societate se va schimba, cu sau fără el; mai uşor, mai firesc sau mai violent.

Momentan între stradă şi politic e „armistiţiu”, până la alegeri – dacă nu se mai întamplă ceva major între timp.  Politicienii contează probabil pe reintrarea în amorţeală a străzii în acest interval, dar e posibil şi chiar probabil să se înşele: demisia grabnică a cabinetului Ponta a dat curaj străzii, iar drama din „Colectiv” a fost mult prea traumatizantă ca să se poată estompa în câteva luni în mentalul colectiv.

Vin aşadar alegerile, momentul în care, marile şi micile partide româneşti vor veni, inevitabil, cu aceeaşi supă sleită şi reîncălzită. Vor dispărea, probabil, din supă „muşte” precum Oprea, Calimente, Ponta… Dar supa e aceeaşi iar HR-ul partidelor are o mare problemă: nu mai au oameni. Eşalonul 1 („greii”) e de luni bune în tranzit la DNA sau deja în închisoare, iar eşalonul secund (tip Şova, Gorghiu, Ponta) a ratat in corpore intrarea pe scena politicii mari. După ştiinţa mea, un eşalon 3 nu există, cel puţin nu într-o formă suficient de „cristalizată” încât partidul (adică primele două eşaloane) să aibă încrederea de a le deschide drumul către putere.

Diferenţa e raportarea societăţii, sau cel puţin a unei părţi a ei, la această supă: nu mai strâmbă din nas şi întoarce spatele, ci dă cu farfuria de pamânt şi ia ospătarul de gât. Nu cred că această zonă din societate va reuşi să formeze şi să susţină un partid politic – sunt o sumedenie de argumente, de ordin juridic şi mai ales economic, care le stau împotrivă. Dar cred că va reacţiona la oferta politică a partidelor şi va ieşi în stradă, pentru a-şi reclama nevoia justificată de a fi reprezentată.

Fundamental e aceeaşi Piaţă a Universităţii din anii ‘90, dar mai spălată, mai educată, mai europeană şi cu un „succes story” în spate. Iar astăzi nu mai există oamenii de bine de la IMGB sau minerii-grădinari care s-o „cureţe”. Zarurile sunt aruncate, iar politicienii tineri, încă salubri, încă imberbi şi frecventabili, ar trebui să înţelegă că se află şi ne aflăm în faţa unei schimbări profunde. Acceptă asta sau continuă să vorbească de Soros, de Băsescu ori servicii – it’s a matter of choice. E cam aceeaşi alegere pe care o are şi struţul…

Alegerea struţului. Pentru tinerii politicieni, încă salubri, încă imberbi…

Mărul otrăvit de la Cotroceni

Astăzi şi mâine sunt consultări cu partidele, probabil mâine seară Iohannis va anunţa noul premier. Cu zeci de mii de oameni în stradă şi un vârf de participare estimat pentru mâine, Preşedintele nu poate risca o propunere nepopulară – riscă nu doar o prăbuşire de procente care se va resfrânge asupra PNL în alegerile din 2016, dar şi violenţe de stradă.

Premierul desemnat va putea fi politic sau tehnocrat. Teoretic. Practic, atât PSD cât şi PNL doresc să organizeze alegerile locale şi parlamentare din 2016, pentru că România este încă ţara unde e important cine organizează. Ca să furi sau ca să nu te fure. Iar ca să organizezi îţi trebuie Guvernul sau măcar câteva portofolii cheie.

Prin faptul ca Iohannis reuşeşte încă să-şi conserve popularitatea, cumulat cu stafidirea lentă a procentelor PSD din urban, PNL e favorit pentru 2016 sau chiar pentru anticipate. O singura problemă ar mai fi de rezolvat: strada. Care, paradoxal, devine astfel principalul inamic al planurilor lui Iohannis.

Cum o rezolvă Iohannis? Foarte simplu: pune o masă amorfă de 30.000 – 40.000 de oameni să-şi delege lideri în 2 zile. Cele 4 – 6 ONG-uri care au reprezentat nucleele de organizare ale protestelor sunt structuri cristalizate de macar 2 ani – daca aveau de generat lideri, o făceau până acum. E fenomenul mişcărilor “leaderless, but orderly” descris foarte bine de Adrian Cioflanca (găsiţi un excelent articol pe care vi-l recomand pe contul domniei sale de Facebook).

Concluzia mea e simplă: propoziţia “Îi invit pe manifestanți să indice persoanele care au un grad ridicat de reprezentativitate pentru mișcările civice din ultimele zile”. (Klaus Iohannis, Facebook, 5.11.2015) este punctul terminus al mişcărilor de stradă generate de drama de la Colectiv.

Sper să nu am dreptate.

Mărul otrăvit de la Cotroceni

Un protest frumos. Frumos şi dureros de inutil

Fotografia apartine  www.romaniacurata.ro
Fotografie preluata de pe www.romaniacurata.ro

E frumos ce-i pe străzile Bucureştiului şi nu numai. În seara asta şi, probabil, în serile ce vor urma. Dar inutil, ca o săgeată fără vârf.

Imaginaţi-vă că mâine dimineaţă Ponta demisioneaza în bloc, cu tot Cabinetul. Iar până spre seara – toţi parlamentarii. Iar Iohannis stinge lumina cu propria lui demisie. Am descris complet “Sistemul”? Vreţi să luăm în calcul si preşedinţii de CJ, primarii, prefecţii? Îi luăm, pică toţi. A picat “Sistemul”, s-a predat şi, eventual, s-au teleportat colectiv (sic!) în Alfa Centauri.

Aşa, şi? Ce urmează? Alegeri? Ştiţi dumneavoastră în eşaloanele 2,3 sau 73 ale marilor partide oameni ne-“Sistemici”?”Eu nu ştiu.

Şi atunci, nu e legitim să mă întreb: de ce să-l dau jos pe Oprea, pe Ponta, pe Piedone? Doar ca un gest punitiv, “pe persoană fizică”? Pe logica lui “ăştia ne-au enervat prea tare, vrem să ne irite şi alte canalii”? Merită să ies din casă, în frig, pentru a face rocade între ticăloşi?

Degeaba degerăm în stradă dacă din rândul nostru, al omenilor obişnuiţi, nu se ridică oameni care să-i înlocuiască pe cei ce-i vrem alungaţi. E ca un tir cu gloanţe oarbe: explozia se produce, dar nu există un glonte pe care să-l propulseze. Ar fi ridicol dacă nu ar fi atât de dureros.

Apar – şi e foarte bine că apar – cristalizări interesante ale societăţii civile: Uniţi Salvăm, grupul care s-a luptat pentru Roşia Montana sau ieşenii mei care s-au bătut pentru teii de pe Ştefan cel Mare până au câştigat. Dar aceste forme nu reuşesc să genereze lideri, nu nasc idei care să transceadă cauzele în jurul cărora s-au format grupurile respective. Nici măcar nu-şi propun! Asta deşi este evident ca pe aceşti oameni îi leagă principii, că există o temelie comună pe care se poate construi. De aici se poate recruta o nouă clasă politică, din rândul celor care se bat onest în numele unor cauze, fundamentate pe principii; din rândul celor care s-au dovedit capabili să adune în jurul lor oameni şi să-i conducă.

Reţelele de socializare care au facilitat aceste cristalizări sunt un instrument incredibil de comunicare – n-am să înşir aici avantajele – dar au şi un enorm handicap: informaţia e efemeră, moare repede, depinde de niste algoritmi matematici care urmează strict o filosofie comercială. Creatorii de conţinut înţeleg sau simt asta, de aceea conţinutul pe care îl generează e “subţire”, e făcut în grabă pentru că în grabă va fi citit. Este, cred, un alt motiv pentru care mişcări sociale precum cele mai sus enunţate nu au născut lideri care să facă mai departe pasul spre viaţa publică.

Nu e singurul posibil izvor pentru o nouă clasă politică. Ştiu (şi cred că ştiţi şi dumneavoastră) oameni obişnuiţi din jurul meu pe a căror mână “m-aş da”. Sunt însă zero şanse ca aceşti oameni să “acceadă”, nu doar pentru ca sunt prezumtiv indigerabili de către  “Sistemul”-stapân, dar şi pentru că nu vor / nu-i interesează / nu cred că ei sunt soluţia / se tem etc Motive reale sau pretext – e discutabil. La fel cum e de cumpănit dacă politica ţine de vocaţie sau nu. Întâmplarea face să mă fi aflat nu de mult în preajma unui astfel de om: a riscat în numele unui principiu absolut corect, a plătit un preţ major în numele unui principiu corect doar politic de data aceasta… şi apoi s-a trezit singur. Mi-a mărturisit un soi de uluire: se aştepta la reacţii, de tipul “bravo, ai făcut bine” sau “eşti un idiot”. Nimic, doar linişte. Ce apetit pentru viaţa cetăţii credeţi că va mai avea acest om?

Drama din “Colectiv” a funcţionat ca un enorm trigger emoţional în societate. Un trigger care a declanşat în primul rând o mişcare împotriva clasei politice în ansamblul ei, dar cred că nu numai. Mă întreb ce apăsare simte în aceste zile un simplu funcţionar, din ANAF, ISU, din administraţiile locale, de oriunde din aparatul de stat. Orice “născător” de avize şi autorizaţii, de documente stivuite în maldăre de dosare cu şină, ar trebui şi sper că se gândeşte în aceste zile ceva mai serios şi mai aplicat la responsabilitatea ştampilei şi a semnăturii.

Trigger-ul emoţional nu e suficient însă, e nevoie şi de un declic raţional. Îmi doresc ca acele zeci de mii de oameni pe care un of cumplit de greu i-a scos în stradă astă seară să se gandească nu doar la cine trebuie dat jos, ci şi la cine trebuie pus în loc. La cine merită şi la cine poate să-i reprezinte şi să-i conducă. Degeaba alungi cu mâna muştele de pe o masă cu bucate sleite şi urât mirositoare – muştele se vor întoarce, vor veni şi altele. Dacă vrei fluturi şi albine, curaţă masa şi caută o floare.

Un protest frumos. Frumos şi dureros de inutil