Ce şi cât îţi ia statul dintr-o pereche de chiloţi?

Iulian Banila face un calcul rapid pe pagina de Facebook:

Ca tot am scris despre fumat, astazi am decis sa fiu curios si sa vad cat ia statul de pe urma pachetului de Kent.

Pret Kent Click = 16 lei din care TVA = 3, pret = 13 lei

Statul ia TVA si doua tipuri de acciza. Prima, denumita acciza specifica, este reglementata periodic de stat si are valoarea de 314,68 lei la mia de tigarete, adica de 6,29 lei/pachetul de 20 tigari.

Cea de a doua acciza, denumita „ad valorem”, este egala cu valoarea a 14% din pretul pachetului de tigari (presupun ca fara TVA). In cazul Kent, acciza ad valorem = 1,8 lei

Asadar, din cei 16 lei cat costa un pachet de Kent, statul isi ia 3 lei TVA, acciza specifica de 6,29 lei si acciza ad valorem de 1,8 lei. Total = 11 lei

Superb! Şi mai avem acciza pe combustibil, pe alcool etc

Zic, hai să fac şi un calcul. Cu TVA-ul, îmi place mult această taxă…

Să luăm două exemple:

Caz 1. Sunt comerciant. Cumpăr un produs cu 1 leu şi-l vând cu 2 lei. Vine statul şi întinde mâna. Si-mi ia 24% din leul diferenţă – lucru pe care îl pot înţelege. Apoi, din ce-a rămas, încă 16% (impozit pe profit) sau 3% (pe venit) – după caz. Pai de ce? TVA-ul nu asta face, nu ia o parte din profit? In fine… Home free? Pe dracu’. Dacă vreau să-mi transfer câştigul produs de firma mea pe numele meu personal, mai plătesc 16%, impozit pe dividente. Cu ce rămâne, mă duc să-mi cumpăr, de-un exemplu, chiloţi, să-mi îmbrac persoana fizică, să mă feresc de adieri. Ocazie cu care mai decartez 24% TVA, bani care se regăsesc în preţul produsului şi pe care îi plătesc în calitate de end-user.

Caz 2. Sunt web-designer. Fac site-uri, uneori logo-uri etc Chestii de creaţie. Adică nu comerţ. Nu am facturi de intrare, decât cel mult pe utilităţi. Sunt un fel de producător, dar fără materie primă. Adică deduc fix canci. În generozitatea sa, statul român mă tratează însă la fel ca pe comerciant. Doar ca primii 24% pe care mi-i ia nu sunt din diferenţa intrare-ieşire de 1 leu, ca în exemplul anterior, ci din valoarea integrală a produsului meu. În valori absolute, statul nu-mi mai ia 24 de bani ci 48 de bani (24% din 2 lei). De ce această discriminare? Habar n-am. E absurd, revoltător, deci perfect românesc.

Vreţi poate un calcul – grosier, inexact, dar relevant pe acest al doilea caz? Here we go! Desenez un logo şi-l vând clientului cu 100 de lei. Din momentul în care am emis factura, au plecat 24 lei la stat, rămân 76. Impozit pe profit 16% înseamnă că rămân cu ceva peste 60 de lei (sau impozit pe venit 3%, care înseamnă că rămân cu aprox. 73 de lei). Apoi guess what: nu doar comerciantul, dar şi web-designer-ul poartă chiloţi, nici lui nu-i plac adierile. Îmi trebuie deci banii pe persoana fizică, căci firma nu poartă chiloţi. Îi scot ca dividente (-16%) şi rămân cu ceva peste 55 de lei. Îmi iau chiloţii, care au în preţ 24% TVA. Cumpăr deci, efectiv, marfă în valoare de vreo 40 de lei.

…?!

Bine, mai este varianta în care mă auto-angajez, iar la 1000 de lei băgaţi în buzunar dau vreo 700 statului. Din fericire însă, nu-s nici prost, nici masochist.

În lumina celor mai sus povestite, întreb şi eu ca prostul (întrebările sunt deocamdată tax free): eu ce primesc de la statul roman după această minuţioasă belire? (să mă iertaţi, rogu-vă, de vulgaritate, dar e cel mai bun descriptor)

Primesc un învăţământ de calitate pentru copilul meu? Spitale unde baremi să nu-mi fie teamă că mor cu zile? Autostrăzi? Căi ferate unde să nu-mi crească barba în compartiment meditând la întrebări precum “de ce mama zmeilor costa biletul de tren cât juma’ de bilet de avion sau cât echivalentul combustibilului pentru o maşină pe aceeaşi distanţă”? Îmi poate da cineva un singur exemplu de serviciu pe care statul român îl presteaza foarte bine, bine sau măcar decent cetăţeanului contribuabil?

Între mine, ca om şi statul român mă aştept să existe o relaţie în care fiecare dintre părţi cere şi primeşte într-un raport cât de cât echitabil. În România nu se întâmplă. Iar când tu, stat român, îmi pui ţeava legii la tâmplă şi-mi iei atât de mult, în condiţiile în care îmi oferi atât de puţin, nu pot să mă simt altfel decât tâlharit. Nu furat, ci TÂLHĂRIT, după cum atât de frumos o defineşte Codul Penal:

TÂLHĂRIA – Infracțiune prevăzută de art. 211 din Codul penal care constă în furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

… deschizi apoi televizorul, unde afli despre un nou caz de sifonare a banului public…

Anunțuri
Ce şi cât îţi ia statul dintr-o pereche de chiloţi?

Statul care ne face rău

Il ascult pe moșul asta și-mi devine evident că nu de câini e vorba, asta e cea mai mică problemă.

Trăim într-o lume în care mâncarea „bio” tinde să-și schimbe statusul din „modă” în „necesitate”. În lumea asta, produsele rezultate din munca acestor oameni valorează imens – nu și în România, unde un kil de lapte sau de brânză costă cât o sticlă de Coca Cola, iar lanțurile de hipermarket-uri sabotează voluptos producția autohtonă.

Calitățile lânii (lăsând la o parte riscul alergen) ca materie primă sunt indiscutabile. În România, omul ăsta își îngroapă lâna ca pe gunoi.

Dincolo de a fi coruptă până în măduva oaselor, marea tară a clasei noastre politice este nepăsarea, ca sumă a incompetenței, iresponsabilității și nesimțirii. Cum să sapi la rădăcină un copac roditor, unul dintre puținii care ți-au mai rămas in livadă? Cum să dai o lege, fie ea și „europeană”, fără o minimă documentare, fără să aduni 10 ciobani și să-i întrebi „vouă la ce naiba vă trebuie dulăii ăia”?

Nenorociții astia de ciobani n-au venit la București să ceară ajutoare și subvenții. Ei vor doar ca statul roman să-i lase dracului în pace, ca se descurcă, răzbat… E exact același lucru cu o zicere celebră din folclorul micilor întreprinzători români: cel mai bun ajutor din partea statului e să nu ne mai ajute.

România e țara în care statul și autoritatea lui funcționează împotriva interesului național, definit nu ca slogan patriotard, ci ca sumă a intereselor oamenilor de rând – medici, profesori, polițiști sau ciobani.

Sper să fie doar o problemă de timp până când să ne adunăm suficient de mulți cei care pricepem că statul român ne face rău prin chiar cei pe care cu mâna noastră îi punem acolo, sperând ca proștii că „ăștia” vor fi mai buni decat „ailalți”.

Partea tristă pentru noi toți e că vorbele par să nu-i mai atingă, au trecut de pragul acesta de sensibilitate. Sunt ultimul din lume care să aprecieze șoapta parului și valoarea ei de persuasiune, dar nici alternative nu văd.

Statul care ne face rău

Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

0_dce69_2a0e455_XL

O știre:

Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane

E o știre care m-a lovit mai puternic decât drama de la Colectiv sau atentatele de la Paris. Pentru că n-am putut s-o înțeleg, s-o diger în minte, să-mi formez o părere. M-a blocat.

După momentul de năucire, am avut un soi de revelație: noi încercam să întelegem, noi judecăm și condamnăm fundamentalismul islamic pornind de la un set de principii și valori specifice spațiului nostru cultural, spațiu pe care facem greșeala de a-l considera universal, măcar la baza lui.

Pur și simplu nu ne putem imagina vreun motiv care sa justifice autodetonarea unui copil de 11 ani într-o piață publică. Singura explicație plauzibilă, în spațiul nostru cultural, ar ține de patologia psihică, dar este evident ca NU de asta e vorba aici – acest tip de atentate e deja un modus operandi pentru Boko Haram. 

Devine evident că avem de-a face cu o ideologie, cu valori și cu o filosofie de viață complet diferite, care definesc un spațiu cultural atât de diferit încât pur și simplu nu putem opera logic în interiorul lui.

E ca atunci când ne imaginăm extratereștii strict ca variațiuni la „tema” umanoidă: doua maine, doua picioare, doi ochi, simetrie anatomică…

Cultural vorbind, antropologic, fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid, o entitate pe care ne este extrem de dificil să ne-o imaginăm, cu atât mai puțin să o înțelegem și să-i găsim soluții.

CIvilizația noastră reacționează. la nivelul vizibilității publice cel puțin, extrem de rudimentar la contactul cu acest „extraterestru”: să trimiți armata pentru a lupta într-un război cultural e o formă plictisitoare de prostie.

Este evident că terorismul, ca act de agresiune, ca „război”, nu e despre a învinge prin decimarea, anihilarea adversarului. Nu poți omorî milioane de oameni – sau cât trebuie ca să conteze – în atentate de câte o sută de victime. E o aberație aritmetică evidentă. Ținta terorismului este chintesența și liantul civilizației euro-atlantice de astăzi: libertatea, în multiplele ei forme. Dacă vreți sa luați pulsul „războiului cu terorismul”, priviți în jur și decideți voi câtă libertate am pierdut noi, „the common people”, din septembrie 2011 încoace. Ei ce-au pierdut? Mai nimic. Au câștigat curaj și mii de adepți, inclusiv din spațiul nostru cultural.

E ca atunci cand calci pe o greblă ai cărei dinți sunt orientați în sus: te trezești cu coada greblei între ochi. „Războiul împotriva terorismului”, declarat de europeni, de americani și mai nou de ruși e un război declarat greblei: ne „războim” cu grebla călcând pe ea iarăși și iarăși, din ce în ce mai apăsat. Ne curgele sângele șiroaie pe față, iar asta ne înfurie și mai tare și călcăm iar și iar, mai apăsat, mai violent.

Știu că există răspunsuri pregătite: teoriștii sunt creația CIA, totul e o mascaradă pentru a motiva susținerea industriilor militare sau, varianta mea „preferata” – e o încercare de redobândire a controlului asupra oamenilor de rând, într-un sistem care le-ar permite prea multă libertate. Sunt prostii comode, pe cât de greu de argumentat, pe atât de ușor de demontat.

În spiritul aceluiași infantilism stupid, prinde contururi tot mai clare teoria că ne așteaptă un val de atentate, provocate de teroriști care au venit odata cu refugiații. Iar episodul-pilot a fost carnagiul de la Paris. Asta în contextul larg și convenabil în care musulmanii sunt oricum priviți cu suspiciune. Azi am văzut știrea în care era finalizat „inventarul” teroriștilor de la Paris: sunt toți cetățeni europeni, la fel cum au fost teroriștii de la „Charlie Hebdo”. Dar prea puțin contează.

Trebuie să înțelegem cu toți o aritmetică simplă: sunt peste 1 miliard de musulmani în lume. Conform estimărilor realizate de serviciile secrete, doar 5 până la 15 procente (diferențele sunt date de concentrările geografice de populație) dintre musulmani manifestă tendințe fundamentaliste. Dacă noi, aștia „civilizați”, începem să-i punem toți în aceeași oală, să-i scuipăm prin metrouri, să le dăm foc la moschei, să le interzicem religia și tradițiile (toate astea se întâmplă deja, nu sunt ipoteze), oare nu cumva îi radicalizăm pe acei musulmani mulți și pașnici? Oare nu ne facem de fapt rău nouă înșine?

Altfel spus: nu este evident ca singura carte câștigătoare, singura miză posibilă pentru extremiștii musulmani este radicalizarea celor 85-90% dintre musulmani pe care nu i-au putut convinge ideologic?

Cum spuneam: fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid. Poate ar fi mai util si da, mai creștinește, să pricepem înainte de a arunca piatra, bomba sau racheta cu precizie chirurgicală. Iar dacă aveți impresia că i-am „priceput”, va readuc în memorie un titlu de ziar: „Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane”.

Il pricepeți?

Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

Alegerea struţului. Pentru tinerii politicieni, încă salubri, încă imberbi…

Nu exista democraţie fără politică; nu există alternativă viabilă la democraţia reprezentativă – pornim de aici.

Când societatea ajunge la un asemenea grad de saturaţie, de scârbă şi de ură faţă de politicieni încât nu-i mai distinge pe cei „buni” sau măcar acceptabili de cei „răi” şi ostracizabili, atunci există riscul real ca societatea să-şi pună următoarea problemă: dacă nu am cu cine schimba oamenii sistemului, ar trebui să schimbăm poate sistemul?  Nu strâmbaţi din nas, avem la nord şi la est două regimuri autoritariste care stau bine mersi pe picioarele lor.

În valul de proteste „Colectiv”, strada a strigat frecvent  „Toate partidele, aceeaşi mizerie” şi niciodată sau rarissim „Jos Iohannis”. Mai mult, „corupţia ucide” e lozinca lansată de Iohannis şi preluată de stradă. Ca actor politic, Iohannis e unic (şi singur – nici un pleonasm aici!) în acest moment. Dacă nu mă credeţi, un simplu exerciţiu de imaginaţie ajută: ce alt politician, cu notorietate suficientă cât să fie recognoscibil, ar fi putut cobori în stradă să dea mâna cu protestatarii? Sau măcar să nu fie huiduit?

Aparent, Iohannis este acum ultimul cap de pod între o anumită zonă, activată şi belicoasă, a societăţii şi clasa politică în ansamblul ei. Spun „aparent” pentru că nici măcar atât nu e… Imaginea lui Iohannis nu e lipită de imaginea unui partid, oricât şi-ar dori-o PNL. Antonescu era „ăla de la PNL”, Iohannis e „primarul neamţ de la Sibiu” – e o chestiune banală de „brand sense”. E multă responsabilitate aşadar acum pe umerii lui Iohannis: este singurul politician cu un capital de încredere proaspăt confirmat şi destul de bine conservat şi are avantajul de a nu fi perceput ca parte din „sistem”. Poate juca un rol istoric sau poate eşua în ezitare şi politicianism, însă relaţia politic – societate se va schimba, cu sau fără el; mai uşor, mai firesc sau mai violent.

Momentan între stradă şi politic e „armistiţiu”, până la alegeri – dacă nu se mai întamplă ceva major între timp.  Politicienii contează probabil pe reintrarea în amorţeală a străzii în acest interval, dar e posibil şi chiar probabil să se înşele: demisia grabnică a cabinetului Ponta a dat curaj străzii, iar drama din „Colectiv” a fost mult prea traumatizantă ca să se poată estompa în câteva luni în mentalul colectiv.

Vin aşadar alegerile, momentul în care, marile şi micile partide româneşti vor veni, inevitabil, cu aceeaşi supă sleită şi reîncălzită. Vor dispărea, probabil, din supă „muşte” precum Oprea, Calimente, Ponta… Dar supa e aceeaşi iar HR-ul partidelor are o mare problemă: nu mai au oameni. Eşalonul 1 („greii”) e de luni bune în tranzit la DNA sau deja în închisoare, iar eşalonul secund (tip Şova, Gorghiu, Ponta) a ratat in corpore intrarea pe scena politicii mari. După ştiinţa mea, un eşalon 3 nu există, cel puţin nu într-o formă suficient de „cristalizată” încât partidul (adică primele două eşaloane) să aibă încrederea de a le deschide drumul către putere.

Diferenţa e raportarea societăţii, sau cel puţin a unei părţi a ei, la această supă: nu mai strâmbă din nas şi întoarce spatele, ci dă cu farfuria de pamânt şi ia ospătarul de gât. Nu cred că această zonă din societate va reuşi să formeze şi să susţină un partid politic – sunt o sumedenie de argumente, de ordin juridic şi mai ales economic, care le stau împotrivă. Dar cred că va reacţiona la oferta politică a partidelor şi va ieşi în stradă, pentru a-şi reclama nevoia justificată de a fi reprezentată.

Fundamental e aceeaşi Piaţă a Universităţii din anii ‘90, dar mai spălată, mai educată, mai europeană şi cu un „succes story” în spate. Iar astăzi nu mai există oamenii de bine de la IMGB sau minerii-grădinari care s-o „cureţe”. Zarurile sunt aruncate, iar politicienii tineri, încă salubri, încă imberbi şi frecventabili, ar trebui să înţelegă că se află şi ne aflăm în faţa unei schimbări profunde. Acceptă asta sau continuă să vorbească de Soros, de Băsescu ori servicii – it’s a matter of choice. E cam aceeaşi alegere pe care o are şi struţul…

Alegerea struţului. Pentru tinerii politicieni, încă salubri, încă imberbi…

Mărul otrăvit de la Cotroceni

Astăzi şi mâine sunt consultări cu partidele, probabil mâine seară Iohannis va anunţa noul premier. Cu zeci de mii de oameni în stradă şi un vârf de participare estimat pentru mâine, Preşedintele nu poate risca o propunere nepopulară – riscă nu doar o prăbuşire de procente care se va resfrânge asupra PNL în alegerile din 2016, dar şi violenţe de stradă.

Premierul desemnat va putea fi politic sau tehnocrat. Teoretic. Practic, atât PSD cât şi PNL doresc să organizeze alegerile locale şi parlamentare din 2016, pentru că România este încă ţara unde e important cine organizează. Ca să furi sau ca să nu te fure. Iar ca să organizezi îţi trebuie Guvernul sau măcar câteva portofolii cheie.

Prin faptul ca Iohannis reuşeşte încă să-şi conserve popularitatea, cumulat cu stafidirea lentă a procentelor PSD din urban, PNL e favorit pentru 2016 sau chiar pentru anticipate. O singura problemă ar mai fi de rezolvat: strada. Care, paradoxal, devine astfel principalul inamic al planurilor lui Iohannis.

Cum o rezolvă Iohannis? Foarte simplu: pune o masă amorfă de 30.000 – 40.000 de oameni să-şi delege lideri în 2 zile. Cele 4 – 6 ONG-uri care au reprezentat nucleele de organizare ale protestelor sunt structuri cristalizate de macar 2 ani – daca aveau de generat lideri, o făceau până acum. E fenomenul mişcărilor “leaderless, but orderly” descris foarte bine de Adrian Cioflanca (găsiţi un excelent articol pe care vi-l recomand pe contul domniei sale de Facebook).

Concluzia mea e simplă: propoziţia “Îi invit pe manifestanți să indice persoanele care au un grad ridicat de reprezentativitate pentru mișcările civice din ultimele zile”. (Klaus Iohannis, Facebook, 5.11.2015) este punctul terminus al mişcărilor de stradă generate de drama de la Colectiv.

Sper să nu am dreptate.

Mărul otrăvit de la Cotroceni

Un protest frumos. Frumos şi dureros de inutil

Fotografia apartine  www.romaniacurata.ro
Fotografie preluata de pe www.romaniacurata.ro

E frumos ce-i pe străzile Bucureştiului şi nu numai. În seara asta şi, probabil, în serile ce vor urma. Dar inutil, ca o săgeată fără vârf.

Imaginaţi-vă că mâine dimineaţă Ponta demisioneaza în bloc, cu tot Cabinetul. Iar până spre seara – toţi parlamentarii. Iar Iohannis stinge lumina cu propria lui demisie. Am descris complet “Sistemul”? Vreţi să luăm în calcul si preşedinţii de CJ, primarii, prefecţii? Îi luăm, pică toţi. A picat “Sistemul”, s-a predat şi, eventual, s-au teleportat colectiv (sic!) în Alfa Centauri.

Aşa, şi? Ce urmează? Alegeri? Ştiţi dumneavoastră în eşaloanele 2,3 sau 73 ale marilor partide oameni ne-“Sistemici”?”Eu nu ştiu.

Şi atunci, nu e legitim să mă întreb: de ce să-l dau jos pe Oprea, pe Ponta, pe Piedone? Doar ca un gest punitiv, “pe persoană fizică”? Pe logica lui “ăştia ne-au enervat prea tare, vrem să ne irite şi alte canalii”? Merită să ies din casă, în frig, pentru a face rocade între ticăloşi?

Degeaba degerăm în stradă dacă din rândul nostru, al omenilor obişnuiţi, nu se ridică oameni care să-i înlocuiască pe cei ce-i vrem alungaţi. E ca un tir cu gloanţe oarbe: explozia se produce, dar nu există un glonte pe care să-l propulseze. Ar fi ridicol dacă nu ar fi atât de dureros.

Apar – şi e foarte bine că apar – cristalizări interesante ale societăţii civile: Uniţi Salvăm, grupul care s-a luptat pentru Roşia Montana sau ieşenii mei care s-au bătut pentru teii de pe Ştefan cel Mare până au câştigat. Dar aceste forme nu reuşesc să genereze lideri, nu nasc idei care să transceadă cauzele în jurul cărora s-au format grupurile respective. Nici măcar nu-şi propun! Asta deşi este evident ca pe aceşti oameni îi leagă principii, că există o temelie comună pe care se poate construi. De aici se poate recruta o nouă clasă politică, din rândul celor care se bat onest în numele unor cauze, fundamentate pe principii; din rândul celor care s-au dovedit capabili să adune în jurul lor oameni şi să-i conducă.

Reţelele de socializare care au facilitat aceste cristalizări sunt un instrument incredibil de comunicare – n-am să înşir aici avantajele – dar au şi un enorm handicap: informaţia e efemeră, moare repede, depinde de niste algoritmi matematici care urmează strict o filosofie comercială. Creatorii de conţinut înţeleg sau simt asta, de aceea conţinutul pe care îl generează e “subţire”, e făcut în grabă pentru că în grabă va fi citit. Este, cred, un alt motiv pentru care mişcări sociale precum cele mai sus enunţate nu au născut lideri care să facă mai departe pasul spre viaţa publică.

Nu e singurul posibil izvor pentru o nouă clasă politică. Ştiu (şi cred că ştiţi şi dumneavoastră) oameni obişnuiţi din jurul meu pe a căror mână “m-aş da”. Sunt însă zero şanse ca aceşti oameni să “acceadă”, nu doar pentru ca sunt prezumtiv indigerabili de către  “Sistemul”-stapân, dar şi pentru că nu vor / nu-i interesează / nu cred că ei sunt soluţia / se tem etc Motive reale sau pretext – e discutabil. La fel cum e de cumpănit dacă politica ţine de vocaţie sau nu. Întâmplarea face să mă fi aflat nu de mult în preajma unui astfel de om: a riscat în numele unui principiu absolut corect, a plătit un preţ major în numele unui principiu corect doar politic de data aceasta… şi apoi s-a trezit singur. Mi-a mărturisit un soi de uluire: se aştepta la reacţii, de tipul “bravo, ai făcut bine” sau “eşti un idiot”. Nimic, doar linişte. Ce apetit pentru viaţa cetăţii credeţi că va mai avea acest om?

Drama din “Colectiv” a funcţionat ca un enorm trigger emoţional în societate. Un trigger care a declanşat în primul rând o mişcare împotriva clasei politice în ansamblul ei, dar cred că nu numai. Mă întreb ce apăsare simte în aceste zile un simplu funcţionar, din ANAF, ISU, din administraţiile locale, de oriunde din aparatul de stat. Orice “născător” de avize şi autorizaţii, de documente stivuite în maldăre de dosare cu şină, ar trebui şi sper că se gândeşte în aceste zile ceva mai serios şi mai aplicat la responsabilitatea ştampilei şi a semnăturii.

Trigger-ul emoţional nu e suficient însă, e nevoie şi de un declic raţional. Îmi doresc ca acele zeci de mii de oameni pe care un of cumplit de greu i-a scos în stradă astă seară să se gandească nu doar la cine trebuie dat jos, ci şi la cine trebuie pus în loc. La cine merită şi la cine poate să-i reprezinte şi să-i conducă. Degeaba alungi cu mâna muştele de pe o masă cu bucate sleite şi urât mirositoare – muştele se vor întoarce, vor veni şi altele. Dacă vrei fluturi şi albine, curaţă masa şi caută o floare.

Un protest frumos. Frumos şi dureros de inutil

Băsist, anti-băsist, ne-băsist

Mă felicit că de câteva luni bune am renunţat la televizor, ca mijloc de informare. După emisiunea lui Sabin Orcan de duminică seară, care l-a avut invitat pe Traian Băsescu, îmi vine să ma pup singur pe frunte pentru această decizie. M-a scutit de o cruntă experienţă live.

De la bun început o spun: am fost şi continui să mă încadrez în acea categorie de cetăţeni numită “băsişti” – brevetul pentru nume aparţine, din câte ştiu, Antenei 3. Dar n-am poster cu Traian Băsescu deasupra patului şi încerc, pe cât posibil, să-mi construiesc opiniile pe un eşafodaj informaţional solid, cu informaţii provenite din toate sursele disponibile, inclusiv doze homeopate de A3.

 

De la fotografie la radiografie

Dacă ar fi să rezum la o metaforă cele două mandate ale preşedintelui Băsescu, aş descrie un cursor de ajustare a contrastului într-un meniu de program pentru editare grafică: an după an, cursorul s-a mutat spre dreapta din ce în ce mai repede, accentuând discrepanţa tonurilor din fotografia numită politica românească. Cursorul a fost mutat atât de lucrurile pe care Traian Băsescu le-a facut bine şi foarte bine în aceşti 10 ani, dar mai ales de prostia şi ticăloşia adversarilor săi politici. Punctul de maxim contrast îl consider vara lui 2012.

Orice amator în ale procesării de fotografie – „fotoşopist în limbaj popular – îţi poate spune că atunci când creşti gradul de contrast al unei imagini obţii, inevitabil, două efecte: creşterea dramatismului, a impactului vizual al imaginii, dar şi pierderea detaliilor. Griurile subtile, tonurile blânde, pastelate, virează brutal fie spre alb, fie spre negru. Iar de la un punct încolo, fotografia devine negativ, radiografie.

Din vara lui 2012 încoace, percepţia mea asupra „normalului” în politică a suferit şoc după şoc, urmate de ajustările de rigoare. (Pour les connaisseurs, metafora anterioară merge un pas mai departe: e ca şi cum ai ajusta dynamic range suficient cât să poţi vedea toata histograma imaginii.)

De la mineriadele din ’91 încoace, spre 2012 şi prezent, niciodată contrastul fotografiei nu a fost mai puternic, niciodată albul nu a fost mai alb şi negrul mai negru. Trecerea de la fotografie la radiografie presupune, implicit şi cumva nefericit, şi tranziţia de la privitor la actor implicat. E uman şi firesc să reacţionezi în faţa absurdului şi a abuzului, să te poziţionezi, să iei atitudine, să ieşi în stradă sau măcar să ascuţi peniţa. Spectacolul devine o luptă, figuranţii îşi depăşesc rolul, până şi spectatorii vor să intre în scenă. N-am să uit vibraţia naturală a mitingului de la Iaşi împotriva primei suspendări, un moment în care „autocarele cu manifestanţi” s-au pierdut în mulţimea de oameni ieşiţi onest în stradă, sub semnul lui „gata, e de-ajuns, aţi mers prea departe!”. Între care m-am numărat şi eu.

Revenind la metafora fotografie – radiografie, mă întreb dacă virajele de contrast n-au mers prea departe, dacă nu cumva privim un cadru din care au dispărut formele, personajele. …Dacă nu cumva detaliile pe care le-am pierdut pe parcurs erau de fapt esenţa fotografiei.

Nu-i loc şi nici timp să fac aici inventarul undelor de şoc ale ultimilor ani, din vara lui 2012 încoace –  presupune un vast efort de memorie şi multe caractere. Esenţial este că de fiecare dată până acum, şocurile majore, mutările zmuncite de cursor au venit din tabăra „lor”, a „anti-băsiştilor”. Până acum…

Monştri de circ ai secolului XIX in direct la emisiunea lui ORC-an (oh, the irony…!)

Din „prestaţia” preşedintelui Băsescu la emisiunea lui Sabin ORCan (să mă ierte jurnalistul, e prea tentantă simetria) reţin două idei, hidoase şi şocante precum monştrii umani din circurile secolului al XIX-lea:

Primo: atacul împotriva Justiţiei a luat la Traian Băsescu o formă personală, umorală – enigmatică şi contrariantă pentru mine. Nici „stupefiantă” nu e prea mult spus. Este absolut ok să critici orice, inclusiv o Justiţie asupra căreia tu însuţi ţi-ai revendicat paternitatea, atât timp cât o faci folosindu-te de argumente. „Mi-e silă de tine” nu e un argument. E cel mult visceralitatea cu care ne-a obişnuit Antena 3 atunci când nu are argumente.

Traian Băsescu, ca politician cu experienţă, ştie prea bine că politică nu operează cu adevăruri, ci cu percepţii. Pe cale de consecinţă, Traian Băsescu ştie că şarja sa împotriva Justiţiei nu poate fi disociată de apropierea sa umană şi politică de Elena Udrea. Chiar dacă adevărul ar fi altul, percepţia asta e.

Sunt convins că iureşul DNA ascunde şi multe abuzuri. E evident, de asemenea, că arestul preventiv se aplică cu dublă măsură (Udrea vs. Vâlcov, de-un exemplu). Iar multe din afirmaţiile lui Băsescu din emisiunea respectivă se verifică cu experienţa unor oameni pe care îi cunosc din viaţa reală, de zi cu zi.

Dar vorbele rostite de Băsescu, acel „mi-e silă”, sunt echivalente cu defecarea publică într-o biserică la care chiar tu ai pus piatra de temelie.

Secundo: Calificativul „golan” alocat sec celor care l-au hiuduit la intrarea în sediul B1. Spuneam mai devreme că politica operează cu percepţii, nu nu adevăruri. Politica mai operează cu ceva: cu simboluri. Ecourile cuvântului „golan” au fost pentru mine mai ample decât acel „mi-e silă”. Cu ani în urmă, un sinistru personaj şi-a adjudecat definitiv acest apelativ şi l-a transformat în simbol în Piaţa Universităţii. Mai ţineţi minte?

Mai bine golan, decât activist, / Mai bine mort, decât comunist”

Mă aştept ca Antena 3 să exploateze la maxim această enormă gafă; ar lovi profund şi legitim în chiar nucleul dur al „băsiştilor”.

Chiar dacă ar fi o scăpare, precum episodul cu „ţigancă împuţită”, invocarea fie ea şi accidentală, a termenului „golan” îl aşează pe Traian Băsescu de-a dreapta lui Ion Iliescu. Îmi doresc enorm scuze publice pentru acest episod. În absenţa lor, chiar dacă nu voi nega niciodată lucrurile bune făcute în 10 ani de mandat, planurile de viitor ale politicianului Traian Băsescu devin invizibile pentru mine.

Sublimarea omului politic Traian Băsescu

Îmi doresc ca Traian Băsescu şi toţi politicienii care contează, care vor şi pot să lase ceva semnificativ la finalul unui mandat, să înţeleagă că preţul ultimativ pe care un astfel de om politic trebuie să-l plătească este renunţarea, fie şi parţială, la propria persoană. Încetezi a mai fi un om, devii un simbol, un set de valori, steagul în spatele căruia se aliniază oşti. Cu cât profilul tău de politician e mai puternic, cu atât renunţarea la propria persoană e mai amplă; cu cât misiunea pe care ţi-o asumi e mai vastă, mai importantă, cu atât te dizolvi mai mult pentru a întruchipa esenţa ei. Aşa se nasc simbolurile.

Iar sfârşitul unui mandat nu e sfârşitul unui simbol. E nevoie de timp pentru ca simbolul să devină un principiu, o valoare axiomatică a unei comunităţi. Abia apoi omul politic îşi poate primi înapoi substanţa materială, individualitatea, statutul de „om între oameni”, starea confortabilă uman a semi-anonimatului. Şi, la pachet, luxul subiectivităţii umane.

Traian Băsescu pare a fi confundat acest delicat şi lung proces cu sublimarea chimică. Pot fi de acord că omul politic Traian Băsescu s-a transformat din funcţionar al statului în simbol cu viteza şi spectaculozitatea tranziţiei unui element chimic de la starea lui solidă la starea gazoasă. Drumul înapoi însă nu e acelaşi, o stare lichidă intermediară este vitală.

Pot înţelege legătura umană dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea – oricare ar fi ea, realmente nu mă interesează. Dar dacă Traian Băsescu alege acum să fie un simplu om, renunţă brutal la calitatea lui de simbol. Iar în planul mentalului colectiv, avem de-a face cu un asasinat: omul Traian Băsescu îl ucide în direct şi în prime time pe simbolul Traian Băsescu – vorbesc de percepţia celor câteva sute de mii de oameni care, ca mine, au crezut şi ar vrea să mai creadă în simbolul Traian Băsescu.

Dincolo de o imensă tristeţe, am o singură concluzie personală: mi-e greu să cred că voi fi, vreodată, un „anti-băsist”. Dar mă văd în pragul unei tranziţii brutale de la „băsist” la „ne-basist”.

Băsist, anti-băsist, ne-băsist