Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Dincolo de troli, de meme-uri și de hăhăiala generalizată şi superfluă din Facebook, faimoasa “lege a defăimării” a infamului Dragnea deschide de fapt, o temă serioasă cu o miză importantă: reglementarea (și) în România a ultimei zone de libertate relativă în materie de comunicare electronică în masă, ultima enclavă „wild wild west” a Internetului – rețelele de socializare.

Chiar cu riscul unui TLDR din partea onor cititorilor, subiectul merită o înțelegere contextuală și aprofundată, de unde si numărul de caractere.

Așadar, dacă vorbim de comunicare pornim de la schema fundamentală și simplificată care descrie drumul parcurs de un mesaj:

Emițător – > Canal de comunicare -> Receptor. Îmi place McLuhan, așa că încep cu mijlocul:

INTERNET și REȚELE SOCIALE – canal de comunicare și instrumente

Cum definim comunicarea electronică, în particular cea pe rețelele de socializare? Prin cele mai interesante atribute ale ei ar fi o abordare posibilă și simplificată. Vă propun trei:

Primo: Trăim într-o lume în care informația electronică a rupt de ani buni barierele geografice: dacă vrei să-i spui vecinului de deasupra să dea muzica mai încet, e mai rapid să-i trimiți un mesaj prin Whatsapp sau Facebook IM decât să urci un etaj; mesajul tău ajunge la destinație mai rapid chiar dacă, fizic, el trece prin n servere, unele situate peste mări, țări și oceane.

Secundo: În egală măsură, informația electronică poate fi transmisă destinatarului în mod discret, doar pentru ochii acestuia, sau public. De exemplu: îi pot trimite un mesaj privat lui Liviu Dragnea pe care să-l vadă numai el sau pot posta același mesaj într-o zonă publică, cu opțiunea de a-i semnala sau nu destinatarului transmiterea mesajului respectiv. Diferențele de impact sunt evidente; exagerând un pic și extrapolând putem vorbi de un nouă axiomă de tipul „the medium is the message” a lui McLuhan, dar upgradata la versiunea 2.0.

Tertio: Caracterul „de masă”. Gandiți-vă la tirajul unui ziar. Sau la audiența unui post TV sau radio. Impactul lor e îngrădit de lumea fizică și de limitările tehnologice. Internetul și nu antena au făcut din vedete TV ca Oprah Winfrey sau John Oliver personaje globale, cu audiențe globale. Iar rețelele de socializare, prin mecanismul specific de viralizare, au contribuit din plin la acest proces.

Vorbim așadar despre un mediu de comunicare ușor accesibil (Internetul), care pune la dispoziție instrumente de comunicare privată și în masă extrem de eficiente și de versatile. Iar din perspectiva autorităților, aceasta este o problemă și încă una dovedită de evenimente majore precum „maidanul” ucrainian sau de „e-revoluția” egipteană. Mai mult, se observă ușor cum mediul electronic de comunicare schimbă cutumele rebeliunilor sociale din lumea reală, non-electronică: leaderless but orderly este un fenomen cu totul nou și dificil de gestionat de către autorități. Nu mai există liderii clasici ai mișcărilor sociale prin care să poți comunica și eventual controla masele din spatele lor; noii „lideri” au de fapt roluri pur administrative (admini de pagini sau grupuri pe rețelele sociale), pe cale de consecință sunt perfect înlocuibili.

Avem un exemplu proaspăt și autohton: amplele mișcări de stradă post-Colectiv. Seară de seară, zeci de mii de oameni s-au adunat „spontan”, fără autorizație, în centrul Bucureștiului, iar rezultatul a fost nu doar schimbarea unui Guvern, ci mutarea centrului de greutate al puterii politice spre un alt Palat, de o altă culoare politică. Vorbim așadar de o formă organizată de protest, constantă în timp și consistentă, dar lipsită de lideri. Absența lor s-a văzut cu claritate în momentul când președintele Iohannis a chemat „liderii străzii” pentru consultări, la Cotroceni: nici vorbă de reprezentativitate. Este o vulnerabilitate sistemică a acestui nou tip de rebeliune socială pe care președintele Iohannis a știut s-o exploateze, abil și mârșav – am scris despre asta, nu reiau.

EMIȚĂTORUL MESAJULUI ELECTRONIC

Emițătorii suntem noi și avem aceleași drepturi de comunicare – din această perspectivă, internetul cu ale sale rețele de socializare este un mediu perfect democratic. Poți posta același mesaj de pe o conexiune broadband sau de pe un dial-up; de pe un smartphone flagship sau de pe un terminal pe care-l primești gratuit la un abonament de 7 euro. Cu bune și cu rele, libertatea de exprimare și egalitatea între comunicatori sunt în mediul virtual… perfect reale!

Mai mult decât atât, mediul virtual dezinhibă. Un timid care n-ar îndrăzni vreodată să-și strige nemulțumirea în piața publică, pe Internet o poate face prin simpla apăsare a butonului „Caps Lock”. Iar aprobarea celor din jur (like & share) îi legitimează opinia și-l motivează să continue. E un mecanism complex și extrem de potent, a cărui putere se observă cel mai bine, paradoxal, în rateurile pe care le dă. E ca la acele mașini cu motoare hiper „tunate”, care pe lângă performanță pe circuit dau și rateuri infernale auditiv. Cel mai recent exemplu este povestea cu „Băăă Criistiii…”, un soi de demență colectivă viralizată suficient cât să treacă bariera virtualului. Sau „ice bucket challenge”, unde „adepții” plăteau un preț consistent în materie de confort personal pentru a fi parte a curentului.

Așadar, emițătorul de mesaje din mediul virtual este independent și imprevizibil – și cu aceste două cuvinte am descris coșmarul perfect pentru o autoritate a cărei menire este să mențină ordinea, să facă lucrurile previzibile pentru a fi controlabile. Ce altceva poate respectiva autoritate să facă decât să-l aducă pe emițător din virtual în realitatea concretă, cu legile, presiunile economice și implicit predictibilitatea ei?

AUTORITATEA și CONTROLUL COMUNICĂRII

Internetul nu are Președinte, Facebook-ul nu are premier. Nu există „șefi”, ca depozitari ai unei autorități formale, ci lideri sau vectori de opinie sporadici, care și-au câștigat acest statut tocmai prin exercitarea comunicării.

Revenim la schema comunicării de la începutul articolului: Emițător -> Canal de comunicare -> Receptor. „Nu dă bine” într-o lume democratică să umbli la canalele de comunicare, miroase a cenzură, deci pestilențial politic. Receptorului n-ai ce-i face, e pasiv. Rămâne emițătorul, „the root of all evil” pentru autoritatea care-și dorește controlul comunicării în spațiul virtual.

Iar controlul emițătorului e simplu de făcut, e un proces în doi pași.

  1. Identificarea emițătorului din lumea virtuală în lumea reală. Nimic mai simplu – aceeași tehnologie care ne oferă iluzia libertății și anonimității virtuale vine cu opțiunea „reveal all” pentru cei aflați la butoanele puterii în lumea reală. IP-urile, geotag-urile și mai ales urmele de informație reală pe care le lăsăm în urma noastră în interacțiunea cu spațiul virtual ne fac „perfectly traceble”. Datele de acum 2 ani arătau că în România existau 7,5 milioane de smartphone-uri, 22,6 milioane de cartele SIM şi 9,3 milioane de abonamente active. Telefoanele inteligente au mai toate modul GPS incorporat – nu că ar fi necesar pentru localizare, aceasta se poate face doar prin triangulare GSM. Abonamente active înseamnă date concrete de identificare, contracte de proprietate pe imobile, cu adresă precisă. Adăugați la aceste cifre faptul ca identitatea de Facebook a devenit un fel de pașaport online larg acceptat de site-uri care necesită autentificarea vizitatorului.
  2. Transferul răspunderii juridice în mediul virtual. Legea lui Dragnea se cuplează perfect la o jurisprudență deja constituită în România: Facebook (și prin extensie orice rețea socială virtuală) este spațiu public. La pachet cu legislația care guvernează spațiul public. Punctul terminus pe drumul deschis de astfel de măsuri este ziua în care la „sign-up” pe un site oarecare va exista si campul obligatoriu „CNP”. Evident, statul, adică autoritatea, va garanta securitatea datelor personale…

LEGEA lui DRAGNEA

Acesta e contextul larg, generos și interesant în care legea defăimării moșită de Liviu Dragnea are importanța și impactul unui găinaț pe o pajiște însorită: nu schimbă nimic semnificativ în peisaj, dar te poți „murdări” neplăcut, chiar din neatenție. (Apropos, asta-i defăimare?)

Citiți proiectul de lege, e aproape ca o lectură de vacanță.

Cine stabilește unde începe și unde se termină defăimarea? Pe ce criterii?

Cum cuantifici obiectiv invectivul „Netrebnicule!” spus de un manelist cu școală primară neterminată și același invectiv rostit de Pleșu?

E defăimare numai dacă scrii sau și dacă dai like și/sau share pe rețele?

Ce facem cu pamfletul, ca specie publicistică?

Dar cu fabula, ca specie literară? Cu satira, în general?

De ce perturbarea liniștii publice (legea 61/1991), care include și înjuratul nominal în stradă, se poate pedepsi cu amendă de la 200 la 1000 lei, iar defăimarea lui Dragnea este pasibilă de amenzi cuprinse între 1000 si 30.000 lei? Și cum se calculează cuantumul amenzii, în intervalul generos oferit de lege?

Pot afirma despre Dragnea că e „penal” sau trebuie scrisă toată sintagma „condamnat penal„?

Sunt doar câteva întrebări, pe cât de legitime, pe atât de retorice.

E fundamental greșit să judeci Legea Dragnea ca pe un act juridic; avem de-a face cu un gest emoțional, cu expresia frustrării PSD de a nu putea înțelege și controla mediul virtual. N-au înțeles nimic nici din povestea cu votul diasporei, nici din cea cu manifestațiile post-Colectiv.

Un judecător onest nu va ști să aplice această lege, în afara cazurilor evidente. Dar nu pentru judecători e dată legea, ci pentru internauți și frica animalică din om.

Legea lui Dragnea e periculoasă prin efectele indirecte pe care le poate produce. Dupa decizia justiției prin care Facebook a fost definit ca spațiu public, Legea Defăimării e primul act normativ care vizează concret spațiul virtual, „cu dedicație” aș spune. E o cutie a Pandorei deschisă de o mână inconștientă, un posibil mare război pornit de la o ranchiună măruntă.

Un fel de post-scriptum

Revenind la contextul larg și interesant al libertății de exprimare în mediul virtual, va invit să plasați rândurile de mai sus într-un context și mai larg, definit de două repere esențiale:

  1. 11 septembrie 2001, ca moment T0 al „războiului împotriva terorismului” (o expresie paradoxală în sine, dar asta e altă discuţie), a dictat o limitare progresivă și tot mai agresivă a libertăților individuale și a sacralității vieții private;
  2. Punerea în discuție a conceptului de „net neutrality”.

Rings a bell? Sau, mai degrabă, întrebarea corectă este poate „For whom the bell tolls?

Anunțuri
Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s