Ce votez și mai ales de ce

trustVotez USR, cu siguranță.

Cu ei aș fi votat chiar dacă nu se aliniau în spatele lui Cioloș.

Tot cu ei aș fi votat chiar dacă nu mi-ar fi fost drag Andrei Postolache. Sau oamenii din jurul lui care au dus „războiul teilor” la Iași.

Și tot cu ei aș fi votat chiar dacă nu și-ar fi făcut campanie (care, apropos, a fost net mai ștearsă și mai neinspirată decât campania „Pentru Iași” de la locale).

De ce?

Dintr-un motiv pe cât de simplu, pe atât de adânc și important pentru mine: e un vot pentru democrație. Pentru salvarea ei, că tot se poartă substantivul.

Sună lemnos și miroase a lozincă – știu. Dar hai să ne gândim un pic: există democrație fără partide? Nu există. Există partide fără politicieni? Evident, nu. Există o alternativă sistemică mai bună la formula democrație politică + economie de piață? Dar una testată, vă rog? Nu, din câte știu.

Nu există așadar democrație fără politicieni. Dar politicieni mai există în România? Definiția personală pe care o dau politicianului, în contextul democrației reprezentative, este următoarea: un politician este acel om capabil să capitalizeze suficient de multă încredere din partea semenilor săi încât să devină reprezentativ pentru ei. Punct. Restul sunt detalii.

Din perspectiva acestei definiții, mai găsim în „partidele mari” astfel de oameni? Puțini spre deloc, e răspunsul meu. Și e chiar mai rău decât atât: „partidele mari” au ajuns să fie percepute atât de negativ încât un om onest, capabil și integru care s-ar înscrie azi într-un astfel de partid ar primi odată cu carnetul de membru și un imens, copleșitor capital de neîncredere din partea votanților.

Nu știu dacă cei din USR sunt cei mai competenți. Nu știu dacă ei știu la ce se înhamă, daca nu-s doar aventurieri în politică. Nu știu nici dacă vor rezista presiunii și tentațiilor dacă vor ajunge la butoanele unse cu miere ale puterii. Habar n-am, pot doar să sper.

Ce știu însă și văd crescând de prin 2008 încoace este un pericol imens: acela de a ne pierde încrederea în democrație prin pierderea încrederii în politicieni. Nu sunt vorbe, aruncați un ochi spre Polonia, Ungaria, Franța, Olanda, UK și, mai nou, Statele Unite. Din oferta politică actuală, USR-ul apare ca evidenta și unica soluție la acest pericol: ei sunt o altă generație, au o altă educație și o altă atitudine.

Anunțuri
Ce votez și mai ales de ce

Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu

ma

Îmi place să cred că în Iași nu s-ar fi întâmplat așa. Că în loc de claxoane s-ar fi ridicat pălării. Că un șofer s-ar fi dat jos din mașină să-l ducă de braț până la trotuar. Îmi place să cred doar, nu știu.

Nu e vorba doar de Mircea Albulescu, bătrânețea în sine e un stigmat astăzi. Bătrânii sunt „ăia cu sacoșa de rafie”, care suprasolicită autobuzele dimineața și bugetul țării tot anul. Sunt „ăia care votează PSD-ul”, ruinând România. „Ăia” care mereu se vaită că pensia e mică și medicamentele scumpe.

Acoperit de atâtea etichete, omul din spatele lor se estompează, dispare. Devine o categorie socială, nu un individ, un om. E mai simplu așa. Mai simplu decât să vezi copilul, adolescentul, omul matur și activ după chipul acum ridat și respirația greoaie.

Așa arata apusul generației care a dus greul Epocii de Aur. Tinerețe mutilată, bătrânețe umilitoare. Mă întreb cum va arăta bătrânețea noastră, a generației active acum. Și nu-s un optimist din fire.

Nu Mircea Albulescu e de plâns, el a scăpat. De plâns suntem noi, ăștia de azi și „ăia” de mâine care-am rămas să respirăm propria noastră mizerie.

Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu

Dansând frenetic pe propriul mormânt

boat

Pentru prima oară când un preşedinte scade în sondaje cu 22 de procente în încrederea românilor! Nici nu-i de mirare, atacurile la adresa lui Iohannis sunt tot mai accentuate iar unele din ce în ce mai grave!

Societatea civilă aduce cele mai dure critici lui Iohannis, Diaspora regretă ca l-a votat, partidele (inclusiv PNL), se declară nemulţumite de prestaţia sa (una decorativă)…şi toate acestea numai după un an de la investirea sa la Palat!

Tot pe acestă linie se află şi guvernul de tehnocraţi care, după cum remarcaţi şi voi, nu se implică serios în niciun proiect, nu doresc să-şi asume nimic, adica… după ei potopul deoarece viaţa lor este asigurată iar a nostră tot mai păguboasă.

Se tot spunea că o dată cu venirea lui Iohannis la cârma ţării toate se vor aşeza pe un făgaş normal, că va fi linişte, armonie, că va curge lapte şi miere şi că certurile politice vor fi istorie!

…etc

Ce-mi plac, ce mă distrează politicienii care jubilează la vestea prăbușirii in sondaje a unui rival politic – Iohannis in cazul de fata. E fix povestea cu bârna dintre ochi.

Iohannis, așa cum e el (ani lumina de ce ar trebui sa fie un președinte ideal) e cel mai popular om politic al momentului. Și nici măcar asta nu contează. Ce e important e ca acest om a fost o scânteie de speranță, au fost suficienți romani care l-au votat pe el și nu împotriva lui Ponta.

Din ’89 încoace, politicienii români par angrenați într-un efort unanim și colectiv de autodistrugere. Inconștiența lor n-ar fi neapărat o drama, dacă nu s-ar răsfrânge în încrederea românilor in Sistem, în instituțiile fundamentale care asigura mersul unei democrații.

Domnul Cristescu și cam toți politicienii vizibili dansează frenetic pe propriul mormânt, pe cripta clasei politice și a sistemului politic. Pentru că nu există democrație fără partide și fără politicieni și, oricât am iubi democrația pe care o vedem la TV prin alte țări, mizeria politicienilor autohtoni e pe cale să fie suficientă ca să ne treacă.

Pana la deces însă exista un lung și pestilențial proces de putrefacție. PRM, PPDD, mai nou PRU – sunt miasmele descompunerii.

Cat încă UE rezista, mai avem șanse să păstram sistemul in matca, așa putred cum e el. Dar in cazul unui Brexit, urmat, probabil, de o reașezare a puterii în interiorul UE pe pilonii ei naturali, România va conta mult mai puțin. Iar apetitul naționalist e mare. Atât de mare încât nu m-aș mira ca peste vreo 10 ani să votăm un autoritarist-naționalist tip Putin pentru a evita accesul la putere a unor partide anarhist-extremiste sau ultra-naționaliste.

Pana atunci aștept în continuare să se găsească un partid sau un politician cu creier care să sondeze foarte serios masa tăcută a electoratului roman, acei peste 60% care de obicei absentează de la vot. Pornind de la o astfel de analiză sociologică, avem cu toții, alegatori și partide, șansa unei discuții reale.

PS: Nu interesează cine-i Radu Cristescu sau ce partid reprezintă. Redau postarea lui doar cu scopul ilustrării unui fenomen generalizat in politichia noastră.

Dansând frenetic pe propriul mormânt

Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Dincolo de troli, de meme-uri și de hăhăiala generalizată şi superfluă din Facebook, faimoasa “lege a defăimării” a infamului Dragnea deschide de fapt, o temă serioasă cu o miză importantă: reglementarea (și) în România a ultimei zone de libertate relativă în materie de comunicare electronică în masă, ultima enclavă „wild wild west” a Internetului – rețelele de socializare.

Chiar cu riscul unui TLDR din partea onor cititorilor, subiectul merită o înțelegere contextuală și aprofundată, de unde si numărul de caractere.

Așadar, dacă vorbim de comunicare pornim de la schema fundamentală și simplificată care descrie drumul parcurs de un mesaj:

Emițător – > Canal de comunicare -> Receptor. Îmi place McLuhan, așa că încep cu mijlocul:

INTERNET și REȚELE SOCIALE – canal de comunicare și instrumente

Cum definim comunicarea electronică, în particular cea pe rețelele de socializare? Prin cele mai interesante atribute ale ei ar fi o abordare posibilă și simplificată. Vă propun trei:

Primo: Trăim într-o lume în care informația electronică a rupt de ani buni barierele geografice: dacă vrei să-i spui vecinului de deasupra să dea muzica mai încet, e mai rapid să-i trimiți un mesaj prin Whatsapp sau Facebook IM decât să urci un etaj; mesajul tău ajunge la destinație mai rapid chiar dacă, fizic, el trece prin n servere, unele situate peste mări, țări și oceane.

Secundo: În egală măsură, informația electronică poate fi transmisă destinatarului în mod discret, doar pentru ochii acestuia, sau public. De exemplu: îi pot trimite un mesaj privat lui Liviu Dragnea pe care să-l vadă numai el sau pot posta același mesaj într-o zonă publică, cu opțiunea de a-i semnala sau nu destinatarului transmiterea mesajului respectiv. Diferențele de impact sunt evidente; exagerând un pic și extrapolând putem vorbi de un nouă axiomă de tipul „the medium is the message” a lui McLuhan, dar upgradata la versiunea 2.0.

Tertio: Caracterul „de masă”. Gandiți-vă la tirajul unui ziar. Sau la audiența unui post TV sau radio. Impactul lor e îngrădit de lumea fizică și de limitările tehnologice. Internetul și nu antena au făcut din vedete TV ca Oprah Winfrey sau John Oliver personaje globale, cu audiențe globale. Iar rețelele de socializare, prin mecanismul specific de viralizare, au contribuit din plin la acest proces.

Vorbim așadar despre un mediu de comunicare ușor accesibil (Internetul), care pune la dispoziție instrumente de comunicare privată și în masă extrem de eficiente și de versatile. Iar din perspectiva autorităților, aceasta este o problemă și încă una dovedită de evenimente majore precum „maidanul” ucrainian sau de „e-revoluția” egipteană. Mai mult, se observă ușor cum mediul electronic de comunicare schimbă cutumele rebeliunilor sociale din lumea reală, non-electronică: leaderless but orderly este un fenomen cu totul nou și dificil de gestionat de către autorități. Nu mai există liderii clasici ai mișcărilor sociale prin care să poți comunica și eventual controla masele din spatele lor; noii „lideri” au de fapt roluri pur administrative (admini de pagini sau grupuri pe rețelele sociale), pe cale de consecință sunt perfect înlocuibili.

Avem un exemplu proaspăt și autohton: amplele mișcări de stradă post-Colectiv. Seară de seară, zeci de mii de oameni s-au adunat „spontan”, fără autorizație, în centrul Bucureștiului, iar rezultatul a fost nu doar schimbarea unui Guvern, ci mutarea centrului de greutate al puterii politice spre un alt Palat, de o altă culoare politică. Vorbim așadar de o formă organizată de protest, constantă în timp și consistentă, dar lipsită de lideri. Absența lor s-a văzut cu claritate în momentul când președintele Iohannis a chemat „liderii străzii” pentru consultări, la Cotroceni: nici vorbă de reprezentativitate. Este o vulnerabilitate sistemică a acestui nou tip de rebeliune socială pe care președintele Iohannis a știut s-o exploateze, abil și mârșav – am scris despre asta, nu reiau.

EMIȚĂTORUL MESAJULUI ELECTRONIC

Emițătorii suntem noi și avem aceleași drepturi de comunicare – din această perspectivă, internetul cu ale sale rețele de socializare este un mediu perfect democratic. Poți posta același mesaj de pe o conexiune broadband sau de pe un dial-up; de pe un smartphone flagship sau de pe un terminal pe care-l primești gratuit la un abonament de 7 euro. Cu bune și cu rele, libertatea de exprimare și egalitatea între comunicatori sunt în mediul virtual… perfect reale!

Mai mult decât atât, mediul virtual dezinhibă. Un timid care n-ar îndrăzni vreodată să-și strige nemulțumirea în piața publică, pe Internet o poate face prin simpla apăsare a butonului „Caps Lock”. Iar aprobarea celor din jur (like & share) îi legitimează opinia și-l motivează să continue. E un mecanism complex și extrem de potent, a cărui putere se observă cel mai bine, paradoxal, în rateurile pe care le dă. E ca la acele mașini cu motoare hiper „tunate”, care pe lângă performanță pe circuit dau și rateuri infernale auditiv. Cel mai recent exemplu este povestea cu „Băăă Criistiii…”, un soi de demență colectivă viralizată suficient cât să treacă bariera virtualului. Sau „ice bucket challenge”, unde „adepții” plăteau un preț consistent în materie de confort personal pentru a fi parte a curentului.

Așadar, emițătorul de mesaje din mediul virtual este independent și imprevizibil – și cu aceste două cuvinte am descris coșmarul perfect pentru o autoritate a cărei menire este să mențină ordinea, să facă lucrurile previzibile pentru a fi controlabile. Ce altceva poate respectiva autoritate să facă decât să-l aducă pe emițător din virtual în realitatea concretă, cu legile, presiunile economice și implicit predictibilitatea ei?

AUTORITATEA și CONTROLUL COMUNICĂRII

Internetul nu are Președinte, Facebook-ul nu are premier. Nu există „șefi”, ca depozitari ai unei autorități formale, ci lideri sau vectori de opinie sporadici, care și-au câștigat acest statut tocmai prin exercitarea comunicării.

Revenim la schema comunicării de la începutul articolului: Emițător -> Canal de comunicare -> Receptor. „Nu dă bine” într-o lume democratică să umbli la canalele de comunicare, miroase a cenzură, deci pestilențial politic. Receptorului n-ai ce-i face, e pasiv. Rămâne emițătorul, „the root of all evil” pentru autoritatea care-și dorește controlul comunicării în spațiul virtual.

Iar controlul emițătorului e simplu de făcut, e un proces în doi pași.

  1. Identificarea emițătorului din lumea virtuală în lumea reală. Nimic mai simplu – aceeași tehnologie care ne oferă iluzia libertății și anonimității virtuale vine cu opțiunea „reveal all” pentru cei aflați la butoanele puterii în lumea reală. IP-urile, geotag-urile și mai ales urmele de informație reală pe care le lăsăm în urma noastră în interacțiunea cu spațiul virtual ne fac „perfectly traceble”. Datele de acum 2 ani arătau că în România existau 7,5 milioane de smartphone-uri, 22,6 milioane de cartele SIM şi 9,3 milioane de abonamente active. Telefoanele inteligente au mai toate modul GPS incorporat – nu că ar fi necesar pentru localizare, aceasta se poate face doar prin triangulare GSM. Abonamente active înseamnă date concrete de identificare, contracte de proprietate pe imobile, cu adresă precisă. Adăugați la aceste cifre faptul ca identitatea de Facebook a devenit un fel de pașaport online larg acceptat de site-uri care necesită autentificarea vizitatorului.
  2. Transferul răspunderii juridice în mediul virtual. Legea lui Dragnea se cuplează perfect la o jurisprudență deja constituită în România: Facebook (și prin extensie orice rețea socială virtuală) este spațiu public. La pachet cu legislația care guvernează spațiul public. Punctul terminus pe drumul deschis de astfel de măsuri este ziua în care la „sign-up” pe un site oarecare va exista si campul obligatoriu „CNP”. Evident, statul, adică autoritatea, va garanta securitatea datelor personale…

LEGEA lui DRAGNEA

Acesta e contextul larg, generos și interesant în care legea defăimării moșită de Liviu Dragnea are importanța și impactul unui găinaț pe o pajiște însorită: nu schimbă nimic semnificativ în peisaj, dar te poți „murdări” neplăcut, chiar din neatenție. (Apropos, asta-i defăimare?)

Citiți proiectul de lege, e aproape ca o lectură de vacanță.

Cine stabilește unde începe și unde se termină defăimarea? Pe ce criterii?

Cum cuantifici obiectiv invectivul „Netrebnicule!” spus de un manelist cu școală primară neterminată și același invectiv rostit de Pleșu?

E defăimare numai dacă scrii sau și dacă dai like și/sau share pe rețele?

Ce facem cu pamfletul, ca specie publicistică?

Dar cu fabula, ca specie literară? Cu satira, în general?

De ce perturbarea liniștii publice (legea 61/1991), care include și înjuratul nominal în stradă, se poate pedepsi cu amendă de la 200 la 1000 lei, iar defăimarea lui Dragnea este pasibilă de amenzi cuprinse între 1000 si 30.000 lei? Și cum se calculează cuantumul amenzii, în intervalul generos oferit de lege?

Pot afirma despre Dragnea că e „penal” sau trebuie scrisă toată sintagma „condamnat penal„?

Sunt doar câteva întrebări, pe cât de legitime, pe atât de retorice.

E fundamental greșit să judeci Legea Dragnea ca pe un act juridic; avem de-a face cu un gest emoțional, cu expresia frustrării PSD de a nu putea înțelege și controla mediul virtual. N-au înțeles nimic nici din povestea cu votul diasporei, nici din cea cu manifestațiile post-Colectiv.

Un judecător onest nu va ști să aplice această lege, în afara cazurilor evidente. Dar nu pentru judecători e dată legea, ci pentru internauți și frica animalică din om.

Legea lui Dragnea e periculoasă prin efectele indirecte pe care le poate produce. Dupa decizia justiției prin care Facebook a fost definit ca spațiu public, Legea Defăimării e primul act normativ care vizează concret spațiul virtual, „cu dedicație” aș spune. E o cutie a Pandorei deschisă de o mână inconștientă, un posibil mare război pornit de la o ranchiună măruntă.

Un fel de post-scriptum

Revenind la contextul larg și interesant al libertății de exprimare în mediul virtual, va invit să plasați rândurile de mai sus într-un context și mai larg, definit de două repere esențiale:

  1. 11 septembrie 2001, ca moment T0 al „războiului împotriva terorismului” (o expresie paradoxală în sine, dar asta e altă discuţie), a dictat o limitare progresivă și tot mai agresivă a libertăților individuale și a sacralității vieții private;
  2. Punerea în discuție a conceptului de „net neutrality”.

Rings a bell? Sau, mai degrabă, întrebarea corectă este poate „For whom the bell tolls?

Legea lui Dragnea – un găinaț pe o pajiște însorită

Dați-le pace!

561477693

Îmi vine să urlu când citesc „articole” ca ăsta… Andrei Disca, jurnalist de mucava, pricepe, rogu-te, următoarele lucruri simple:

  1. Iubita nu poate face „destainuri”, ca nu e martor. Ea face supoziţii, poate avea bănuieli etc Mama lui de senzaţionalism…
  2. Vinul se bea. Doar chelenerul îl serveşte.
  3. Dacă asculţi rock nu eşti automat satanist. Aşa cum nu eşti creştin dacă-ţi baţi copilul şi nevasta la fel cum baţi mătănii în fiecare duminică la biserică. Sau la fel cum nu eşti neapărat jurnalist dacă-ţi apar scrierile la gazetă.
  4. Cum să o întrebi, mai primată fără suflet, pe iubita ăluia dacă banuia o relaţie amoroasă între cele două victime? Sau care-i relevanţa jurnalistică, dacă etică n-ai nici cât clanţa de la baie?
  5. V-au rugat prietenii şi familia să trataţi cu decenţă subiectul, să nu-l tabloidizaţi. În dos te-a durut, tu prezinţi „realitatea crudă”, nu-i aşa?

Iar tu, societate bolnavă şi ipocrită care citești așa mizerie și dai „like & share” cu hashtag „#ajuncraciun”, pricepe că dacă ai un pahar de vin lângă tine nu eşti neapărat alcoolic; dacă ai foiţă în buzunar nu înseamnă ca eşti „consumator”; dacă fumezi ocazional iarbă asta nu te face un „drogat”; să stai la un pahar de vin şi-o ţigară cu o persoană de sex opus nu e obligatoriu un preludiu sexual, poate fi la fel de bine normalitatea unei relaţii de prietenie.

Ipocriţilor care băliţi la articolul asta, v-aţi revenit dupa beţia de Sărbători? V-aţi bătut nevasta săptămâna asta? Dar copilul? Măcar câinele sau pisica?

Te văd, brută burtoasă, imaginându-ţi scene lascive, în aburi de alcool şi droguri.

Te văd, casnică dependentă de telenovele, amuşinând o dramă romantică, cu finalizare prin sinucidere, ca în episodul ăla…

Vă văd şi mi-e la fel de scârbă de voi, ca de „jurnalistul” Disca.

Voi sunteţi România mucezită, România semidoctă dar blazată care a făcut primadone din Cancan, KanalD sau OTV. Uitaţi-vă în continuare bulbucaţi la starletele de plastic ale momentului, simţiţi-vă culţi şi deştepţi, scăldați de valurile de inepţie evidentă şi intenţionată care vă inundă din televizor, lăsaţi radiaţia tubului catodic să vă ardă şi ultima sinapsă – veţi fi mai fericiţi, zi de zi. Şi lăsaţi şi mileul la locul lui, pe televizor, sunteţi irecuperabili.

Ei nu erau ca voi, erau fundamental diferiţi. Daţi-le pace, rumegaţi-vă umorile mai departe în noroiul cald în care vă placeţi să fiţi.

Dați-le pace!

Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

0_dce69_2a0e455_XL

O știre:

Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane

E o știre care m-a lovit mai puternic decât drama de la Colectiv sau atentatele de la Paris. Pentru că n-am putut s-o înțeleg, s-o diger în minte, să-mi formez o părere. M-a blocat.

După momentul de năucire, am avut un soi de revelație: noi încercam să întelegem, noi judecăm și condamnăm fundamentalismul islamic pornind de la un set de principii și valori specifice spațiului nostru cultural, spațiu pe care facem greșeala de a-l considera universal, măcar la baza lui.

Pur și simplu nu ne putem imagina vreun motiv care sa justifice autodetonarea unui copil de 11 ani într-o piață publică. Singura explicație plauzibilă, în spațiul nostru cultural, ar ține de patologia psihică, dar este evident ca NU de asta e vorba aici – acest tip de atentate e deja un modus operandi pentru Boko Haram. 

Devine evident că avem de-a face cu o ideologie, cu valori și cu o filosofie de viață complet diferite, care definesc un spațiu cultural atât de diferit încât pur și simplu nu putem opera logic în interiorul lui.

E ca atunci când ne imaginăm extratereștii strict ca variațiuni la „tema” umanoidă: doua maine, doua picioare, doi ochi, simetrie anatomică…

Cultural vorbind, antropologic, fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid, o entitate pe care ne este extrem de dificil să ne-o imaginăm, cu atât mai puțin să o înțelegem și să-i găsim soluții.

CIvilizația noastră reacționează. la nivelul vizibilității publice cel puțin, extrem de rudimentar la contactul cu acest „extraterestru”: să trimiți armata pentru a lupta într-un război cultural e o formă plictisitoare de prostie.

Este evident că terorismul, ca act de agresiune, ca „război”, nu e despre a învinge prin decimarea, anihilarea adversarului. Nu poți omorî milioane de oameni – sau cât trebuie ca să conteze – în atentate de câte o sută de victime. E o aberație aritmetică evidentă. Ținta terorismului este chintesența și liantul civilizației euro-atlantice de astăzi: libertatea, în multiplele ei forme. Dacă vreți sa luați pulsul „războiului cu terorismul”, priviți în jur și decideți voi câtă libertate am pierdut noi, „the common people”, din septembrie 2011 încoace. Ei ce-au pierdut? Mai nimic. Au câștigat curaj și mii de adepți, inclusiv din spațiul nostru cultural.

E ca atunci cand calci pe o greblă ai cărei dinți sunt orientați în sus: te trezești cu coada greblei între ochi. „Războiul împotriva terorismului”, declarat de europeni, de americani și mai nou de ruși e un război declarat greblei: ne „războim” cu grebla călcând pe ea iarăși și iarăși, din ce în ce mai apăsat. Ne curgele sângele șiroaie pe față, iar asta ne înfurie și mai tare și călcăm iar și iar, mai apăsat, mai violent.

Știu că există răspunsuri pregătite: teoriștii sunt creația CIA, totul e o mascaradă pentru a motiva susținerea industriilor militare sau, varianta mea „preferata” – e o încercare de redobândire a controlului asupra oamenilor de rând, într-un sistem care le-ar permite prea multă libertate. Sunt prostii comode, pe cât de greu de argumentat, pe atât de ușor de demontat.

În spiritul aceluiași infantilism stupid, prinde contururi tot mai clare teoria că ne așteaptă un val de atentate, provocate de teroriști care au venit odata cu refugiații. Iar episodul-pilot a fost carnagiul de la Paris. Asta în contextul larg și convenabil în care musulmanii sunt oricum priviți cu suspiciune. Azi am văzut știrea în care era finalizat „inventarul” teroriștilor de la Paris: sunt toți cetățeni europeni, la fel cum au fost teroriștii de la „Charlie Hebdo”. Dar prea puțin contează.

Trebuie să înțelegem cu toți o aritmetică simplă: sunt peste 1 miliard de musulmani în lume. Conform estimărilor realizate de serviciile secrete, doar 5 până la 15 procente (diferențele sunt date de concentrările geografice de populație) dintre musulmani manifestă tendințe fundamentaliste. Dacă noi, aștia „civilizați”, începem să-i punem toți în aceeași oală, să-i scuipăm prin metrouri, să le dăm foc la moschei, să le interzicem religia și tradițiile (toate astea se întâmplă deja, nu sunt ipoteze), oare nu cumva îi radicalizăm pe acei musulmani mulți și pașnici? Oare nu ne facem de fapt rău nouă înșine?

Altfel spus: nu este evident ca singura carte câștigătoare, singura miză posibilă pentru extremiștii musulmani este radicalizarea celor 85-90% dintre musulmani pe care nu i-au putut convinge ideologic?

Cum spuneam: fundamentalismul islamic e un extraterestru non-umanoid. Poate ar fi mai util si da, mai creștinește, să pricepem înainte de a arunca piatra, bomba sau racheta cu precizie chirurgicală. Iar dacă aveți impresia că i-am „priceput”, va readuc în memorie un titlu de ziar: „Atentat sinucigaş la 11 ani: două fete echipate cu veste cu explozibili, trimise de Boko Haram, s-au detonat într-o piaţă din Nigeria, omorând 15 persoane”.

Il pricepeți?

Fundamentalismul islamic – un extraterestru non-umanoid

Mărul otrăvit de la Cotroceni

Astăzi şi mâine sunt consultări cu partidele, probabil mâine seară Iohannis va anunţa noul premier. Cu zeci de mii de oameni în stradă şi un vârf de participare estimat pentru mâine, Preşedintele nu poate risca o propunere nepopulară – riscă nu doar o prăbuşire de procente care se va resfrânge asupra PNL în alegerile din 2016, dar şi violenţe de stradă.

Premierul desemnat va putea fi politic sau tehnocrat. Teoretic. Practic, atât PSD cât şi PNL doresc să organizeze alegerile locale şi parlamentare din 2016, pentru că România este încă ţara unde e important cine organizează. Ca să furi sau ca să nu te fure. Iar ca să organizezi îţi trebuie Guvernul sau măcar câteva portofolii cheie.

Prin faptul ca Iohannis reuşeşte încă să-şi conserve popularitatea, cumulat cu stafidirea lentă a procentelor PSD din urban, PNL e favorit pentru 2016 sau chiar pentru anticipate. O singura problemă ar mai fi de rezolvat: strada. Care, paradoxal, devine astfel principalul inamic al planurilor lui Iohannis.

Cum o rezolvă Iohannis? Foarte simplu: pune o masă amorfă de 30.000 – 40.000 de oameni să-şi delege lideri în 2 zile. Cele 4 – 6 ONG-uri care au reprezentat nucleele de organizare ale protestelor sunt structuri cristalizate de macar 2 ani – daca aveau de generat lideri, o făceau până acum. E fenomenul mişcărilor “leaderless, but orderly” descris foarte bine de Adrian Cioflanca (găsiţi un excelent articol pe care vi-l recomand pe contul domniei sale de Facebook).

Concluzia mea e simplă: propoziţia “Îi invit pe manifestanți să indice persoanele care au un grad ridicat de reprezentativitate pentru mișcările civice din ultimele zile”. (Klaus Iohannis, Facebook, 5.11.2015) este punctul terminus al mişcărilor de stradă generate de drama de la Colectiv.

Sper să nu am dreptate.

Mărul otrăvit de la Cotroceni