FURÁ, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără niciun drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda.
S.C. Jean Valjean S.R.L. şi isteriile momentului
În mentalul nostru colectiv, verbul „a fura” nu e un verb precum celelalte din lexicul românesc. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl explică sec, în sensul lui primar. Şi, din câte ştiu, în lumea civilizată aşa şi este perceput. Nu şi la noi. Se spune că eschimoşii folosesc peste 50 de cuvinte şi asocieri de cuvinte distincte pentru a descrie zăpada. Fără a atinge performanţa eschimoşilor, românii au dat totuşi un număr respectabil de nuanţe verbului „a fura” – un cuvant care în loc să fie simplu şi sec, e fluid, translucid şi maleabil în funcţie de vremuri. Un soi de plastelină morală.
Rândurile care urmează sunt o reacţie la episodul de isterie al momentului în România: ANAF Antifraudă. E vorba de evaziune, adică de furt din „dreptul” statului. Apropos, „stat” se scrie cu majusculă…?
Orice român conectat cât de cât la fluxul de ştiri şi-a format deja o opinie. Iar opinia majoritară, privind şi ascultând în jurul meu, e că micul întreprinzător român s-a trezit peste noapte luat de guler – un guler destul de ponosit -, şi scuturat amarnic. Citeşti în media ştiri la sfârşitul cărora aştepţi să descoperi, natural, semnătura lui Franz Kafka. Cu un dram de Orwell, pentru gust, după ce în ultimele zile au apărut, “pe surse”, informaţii că ofiţerii S.R.I. ar documenta de fapt raziile ANAF. IMM-urile româneşti au devenit victime ale circumstanţei, le-am putea lesne numi, global, S.C. Jean Valjean S.R.L.
Frica e reală şi pe alocuri ia forme extreme – am avut parte de două sinucideri într-o săptămână, aparent legate de deschinderile ANAF Antifraudă. Dar nu e frica de lege. Pentru că legea e aceeaşi de ani buni. E, mai degrabă, frica de a te găsi în imposibilitatea de a te mai „descurca”. Groaza de un nou radical diferit, în condiţiile în care, paradoxal, nimic nu s-a schimbat în litera legii. Teroarea de a descoperi că în partitura pe care toţi o cântam cineva, brusc, a schimbat cheia de portativ.
Nu cred că putem înţelege ce se întâmplă în jurul nostru privind doar în ziarul de ieri. De asemenea, nu cred că asistăm la drama unor indivizi, ci a unor generaţii. De aceea consider utilă o privire rapidă în istoria noastră recentă, cu un focus precis: semnificaţiile şi contextele verbului „a fura”.
Anii ’80 – ’90
În ultimele sale două decenii, anii ’80 – 90, statul român, comunist pe-atunci, ne-a forţat să-l furăm. Pentru a subzista. Pentru cei prea tineri să-şi aducă aminte, e bine de spus: vorbim cu adevărat de subzistenţă. De produse alimentare de bază. De benzină. De cărţi.
Într-un asemenea context, verbul „a fura” a căpătat un nou sens semantic prin alipirea sufixului „de la stat”. Muncitorul care fura piese şi scule din uzină nu ar fi furat în veci din magazine; CAP-istul care drămuia „producţia record la hectar” nu ar fi pus niciodată mână pe ceva din ograda vecinului.
Altfel spus, „afuradelastat” a devenit un verb nou, care descria o acţiune legitimă; dacă nu un antonim, atunci cu siguranţă ceva foarte diferit de sensul primar al verbului „a fura”.
Aceeaşi metamorfoză au suferit-o şi alte noţiuni de cod penal: traficul de influenţă („pilele”), primirea/darea de foloase nemeritate (de la şpaga pe care o dadeai de la miliţianul de circulaţie, la atenţia pentru „naşul” de tren şi până la vânzătoarea de la librărie (sic!), care îţi păstra astfel titlurile dorite de toţi, dar tipărite în tiraje insuficiente).
Adăugaţi la asta voluptatea clandestinităţii: „Vocea Americii” şi „Europa Liberă” ascultate noaptea, la volum minim; sau bancurile cu Ceauşescu şi Securitatea, şoptite la colţ de stradă şi la emblematicele cozi la alimente.
Peste toate, teroarea unui sistem represiv în care ştiai că poţi fi săltat de acasă cam pentru orice: de la pseudo-disidenţa politică (manifestată până bancurile politice şi ascultarea posturilor de radio interzise), până la furturile despre care vorbeam mai devreme – unanim practicate, dar pedepsite preferenţial, ca pretext ideal pentru reglarea inclusiv a animozităţilor de ordin personal. Şi teroarea nu ar fi fost completă în absenţa fricii permanente că omul de lângă tine te poate „turna” oricând – fie el duşman dornic de răzbunare sau prieten, pus în situaţia de a-şi salva pielea pe spinarea ta.
A ”furadelastat” pare a fi, deci, mai mult decat un mijloc de subzistenţă – o frondă.
Acesta e tabloul, în tuşe groase, a momentului de start „decembrie ’89”: o ţară a şoaptelor clandestine, patria furtului legalizat prin cutumă, o ţară cu dublu limbaj şi dublă măsură, dar în egală măsură naţionalistă, cu şurubul protocronismului adânc înfiletat în creştet.
Revoluţia furată: momentul „decembrie ’89” sau „evenimentele din opjecişnouă”. Şi câţiva ani după
Faptul ca la peste 25 de ani de la ceea ce ne-am resemnat să numim neutru „evenimentele din opjecişnouă” habar n-aveam ce s-a întâmplat spune ceva în sine. „Ceva” accentuat de lipsa stupefiantă a oricărui efort instituţional semnificativ în acest sens – fie din partea statului, fie din partea societăţii civile. Ne-am resemnat („ne-au resemnat” cred ca e mai potrivit) cu argumentul haosului: „dracu’ ştie, dom’le, trăgeau unii în alţii ca proştii”. Asta în condiţiile în care se ştie prea bine că în România lui Ceauşescu regimul armelor şi muniţiilor era respectat la sânge; la fel cum se ştie că arme aveau doar Securitatea, Armata şi Gărzile Patriotice; la fel cum se ştie că în decembrie ‚ ’89 armele şi muniţia din depozite se eliberau nominal, iar aceste evidenţe există. Nimeni nu şi-a pus, instituţional, problema unui simplu inventar cronologic din care să ne dăm seama cine a rostit primul cuvântul „terorist” – eşafodajul conspirativ care a servit ca justificare pentru câteva mii bune de morţi. Norocul nostru că mai trebuie plătite poliţe politice şi aflăm, de-un exemplu, că primul dintre procurorii patriei a tras de pe acoperişuri (http://www.evz.ro/document-declaratia-scrisa-de-tiberiu-nitu-in-care-recunoaste-ca-a-tras-la-revolutie.html) – la pachet cu explicaţia halucinantă a individului. Care actualmente e revoluţionar cu patalama, apropos (sic!).
Apar astfel întrebări pe care şi o minte netedă şi le pune lesne. Apare şi răspunsul, comod: „Revoluţia furată”. Punct. Suficient.
Adevărul crunt despre decembrie ’89 şi care explică lipsa de apetenţă pentru aflarea adevărului este simplu: pe români i-a interesat mai puţin spre deloc înlocuirea unei ideologii şi/sau a unui sistem economic. Pe pereţi s-a scris „Jos comunismul!”, şi nu „Vrem capitalism şi economie de piaţă!”. Iar mâna care a scris „Jos comunismul!” vă garantez că nu a atins vreodată scrierile lui Marx, Engels sau Lenin.
Dacă, printr-un miracol, mintea autorului de istorie murală ar fi fost brusc eliberată întru luciditate, mâna lui ar fi scris, onest: „Vrem rafturi pline în alimentară!”; „Vrem portocale de Crăciun fără să stăm la coadă”; „Vrem blugi şi desuuri de mătase”; „Vrem maşini străine şi săpun Fa la discreţie” etc
Doar două dovezi în acest sens:
Primo: reflexul natural, după 50 de ani de comunism, de a căuta şi resuda punţile cu trecutul nu a existat sau a fost extrem de firav – curentul pro-monarhic, de exemplu (şi nu, nu sunt monarhist). La fel, nu s-a manifestat reflexul, la fel de fiziologic, de a scoate la lumină şi a venera victimele emblematice ale sistemului tocmai apus – Corneliu Coposu, de-un exemplu.
Secundo: Oameni precum Ion Raţiu – care putea lesne întruchipa un model de succes – au fost excluşi, laceraţi social de masa populaţiei. Mai ţineţi minte argumentul suprem? „El n-a mâncat salam cu soia alături de noi…”. O aşa fractură logică mai rar întâlneşti: e ca şi cum ai fi un orb care vrea să treaca strada printre maşini, dar refuzi ajutorul unui văzător pe motiv că n-are baston alb, deci nu-i ca tine, deci nu e bun…
Aşadar, din inventarul dominantelor mentalului colectiv al acelor ani nu poate lipsi expresia „Revoluţia furată” – un concept îndestulător, mioritic în esenţă – deci familiar – pentru masele în continuare adormite, amorfe, animalizate. Iar furtul a fost dublu: atât prin raptul neruşinat al puterii politice, cât şi prin grija cu care au fost cauterizate orice tendinţe de deviere de la „democraţia originală” de care am avut cu prisosinţă parte în anii ce-au urmat.
Şi nu e tot: au urmat puseul de febră naţionalistă de la Târgu Mureş (februarie 1990) şi mineriadele (iunie 1990, septembrie 1991) – momente rămase şi astăzi la fel de „elucidate” precum evenimentele din decembrie ’89.
Concluzia „de etapă” a momentului ’89 şi a primilor ani de „libertate” este, pentru mine, simplă: am trăit, cu un zâmbet tâmp de speranţă lăţit pe buze, o formă de minciună încă şi mai pervertită decât „înainte” – e vorba de minciuna rezultată din furtul adevărului. „Revoluţia furată” e nimic altceva decât neputinţa unui popor năuc, dezbrăcat de valori, care zâmbeşte tâmp întorcând din reflex zâmbetul şiret al unui „om de bine”.
Anii ’91 – 2007. Marota post-decembristă „Toţi fură, dom’le!”
O perioadă în care nivelul de trai a crescut încet şi constant; cu vârful din 2007 şi, apoi, prăbuşirea din 2008 pe fondul crizei economice globale.
Sunt anii în care ex-CPUN-ul s-a fărămiţat în multiple nuclee de putere (le putem numi partide, dacă doriţi), în care şi aşa firavele partide istorice au dispărut de facto (proces finalizat cu acte în regulă în ultimii trei ani, prin scoaterea efectivă la mezat a moaştelor PNŢCD şi înglobarea PNL în USL şi apoi fuziunea cu PDL), în care vestitul FPS (Fondul Proprietăţii de Stat) a vândut la kilogram artefactele industriei socialiste (rămasă fără pieţe după dispariţia CAER, dar şi fără vreo dorinţă de a fi salvată).
E cadrul socio-economic larg în care mentalul colectiv românesc şi-a construit marota „toţi fură, dom’le”. O marotă pe cât de ipocrită, pe atât de paradoxală.
Ipocrită pentru că „furaţii” nu ar fi ratat ocazia de a fura la rândul lor. Pentru cei „mari” au fost contractele cu statul. Pentru cei „mici” – venalitatea, mai fanariotă ca oricând, a funcţiilor din instituţiile de stat şi din aşa-numitele (ironie!) „deconcentrate”: de la mastodonţi precum Poşta Română la pleiada de direcţii, direcţiuni şi agenţii chipurile autonome, dar aflate de facto sub controlul deplin al funcţionarilor de stat, profund politici. O menţiune aparte o merită marile centrale sindicale, care au dat naţiei sinistre metamorfoze: din apăratori ai sindicaliştilor în veroşi oameni politici de vârf, miniştri (Miron Mitrea) şi chiar prim-miniştri (Victor Ciorbea).
Paradoxală din perspectiva poziţionării celor „mici” care nu au avut ocazia de a valorifica oportunităţile descrise mai sus: o formă de blazare debilitantă, manifestată prin îmbrăţişarea marotei „toţi fură” şi printr-un dezinteres generalizat faţă de „viaţa cetăţii”. Absenteismul masiv de la urne şi impotenţa societăţii civile de a se organiza şi a articula astfel un răspuns cât de cât coerent la o realitate strigătoare la cer sunt cele mai vizibile exemple. Votul masochist dat mereu aceloraşi liste propuse de partide şi apoi performanţa fulminantă de a „valorifica” votul uninominal trimiţând în Parlament abisale non-valori (apogeul fiind intrarea PPDD în Parlament) sunt, de asemenea, paradoxurile aceleiaşi marote.
Răspunsul statului român la marota „toţi fură” s-a numit PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie) – o instituţie atât de flască încât cu greu o puteai diferenţia de materialul textil omonim, moale şi pufos.
Uitându-mă în urmă la acei ani şi la marota lor mi-e imposibil să înţeleg cum de nu s-a născut singura întrebare posibilă: CINE fură? Cum de n-a fost evident că „TOŢI” este suma lui x + y + z?
Nu am uitat cele două momente de maximă importanţă pentru istoria României parcurse în această perioadă: aderarea la NATO în 2004 (un demers început în 1993) şi la UE, în 2007. Din păcate însă, din perspectiva analizei pe care şi-o propune articolul de faţă, ele nu au avut un impact în mentalul colectiv. Au avut un impact instituţional major după 2007 şi până în prezent, dar n-am ajuns încă acolo.
Concluzia „de etapă” ’91 – 2007 ar fi următoarea: în dicţionarul mentalului colectiv românesc al perioadei respective, expresia „toţi fură, dom’le” ar trebui tradusă prin „toţi fură, dom’le, vrem şi noi”. Iar verbul pervertit „afuradelastat” a încetat a fi universal valabil, devenind accesibil doar celor capabili să se „descurce” – un cuvânt imens cât o carte de sociologie şi moravuri sociale.
Naşterea capitalismului românesc şi a firavei clase de mijloc s-a consumat într-o maternitate insalubră moral. Pentru că aşa a fost să fie sau, poate, pentru că moaşele erau comunistoide…?
2007 – prezent. O abţinere şi două personaje majore
Mi-e greu să privesc obiectiv aceşti ani – ei sunt prea aproape, iar eu prea subiectiv în evaluarea celor două mandate ale preşedintelui Băsescu. E aşadar decent şi moral să-i las deoparte, pentru mai târziu, când timpul va „răci” suficient impresiile încât acestea să capete perspectivă şi să poată deveni istorie obiectivă, atât cât e omeneşte posibil.
În absenţa perspectivei, saltul în actualitatea imediată pe care vi-l propun presupune riscuri majore de obiectivitate. E ca primul rând la cinema: pierzi o gramadă de detalii vizuale, iar sunetul e la un volum năucitor.
Mijim ochii şi descoperim că realitatea ultimilor aproape 2 ani are două personaje majore: tsunami-ul numit DNA care culcă la pământ peste noapte ce nu demult consideram a fi inexpugnabile cetăţi şi alegerile prezidenţiale din iarna lui 2014 care au dat peste cap atât calculele sociologilor, cât şi, o cred sincer, chiar expectanţa candidatului câştigător.
Altfel spus, o dublă victorie împotriva furtului: de bani şi de voturi.
Suspectez o serie de conexiuni deloc aleatorii.
O dată nu mi se pare coincidenţă faptul că tsunami-ul DNA se suprapune peste nevoia acută a civilizaţiilor vest-europene şi transatlantice (agregate în structuri precum NATO şi UE) de a securiza militar, economic şi cultural graniţa cu Estul. În 2012, trimisul SUA în România, Mark Gitenstein, formula din câte îmi aduc aminte primele poziţionări publice ale Washington-ului faţă de corupţia la nivel înalt din România. Doar Dumnezeu şi serviciile secrete ştiu de când se discuta bilateral această temă, extrem de sensibilă pentru opinia publică deoarece atinge nervul suveranităţii naţionale – un concept expirat de la mijlocul secolului XX, după umila mea părere şi cel mult ilar astăzi, când respirăm globalizarea în fiecare atom de oxigen.
A doua conexiune este între tsunami-ul DNA şi alegerea lui Iohannis la scor – o aberaţie din punct de vedere sociologic. Cei mai optimişti dintre optimiştii taberei Iohannis sperau într-o victorie „la mustaţă”, similară celei prin care Băsescu şi-a câştigat ultimul mandat. Cred asta datorită discursului lui Iohannis şi lipsei negocierilor pentru consolidarea puterii care se poartă, de obicei, între favorit şi terţii politici. Am crezut că Iohannis candida, de fapt, la poziţia de lider al Opoziţiei, cu perspective de succes la următorul scrutin pentru Cotroceni.
Felul în care diaspora a reuşit să mobilizeze electoratul pasiv din România este, cred, strâns legată de tsunami-ul DNA, care a dovedit ca imposibilul este totuşi posibil, iar zidul este de fapt o scară ce poate fi urcată, pas cu pas.
Nu pot să nu observ că avem un punct comun (DNA) şi două direcţii. Îndrăznim să tragem linia care completează un triunghi din cele două conexiuni mai sus enunţate? Dacă undeva, cândva, înainte de 2012, o mână a schiţat pe o foaie de hârtie acest triunghi, atunci tot ce pot spune respectivei minţi e „chapeau!”. Scenarita e boală grea – profilactic, ma abţin să aprofundez subiectul, în ciuda unor existenţei şi a altor argumente, mai mici, mai uşor de trecut cu vederea, dar totuşi evidente.
Revenind la verbul nostru, „a fura” parcurge o dublă tranziţie.
În primul rând, „toţi fură, dom’le” a devenit „ai văzut dom’le CÂT a furat X?!”. Tranziţia e evidentă. În loc de fluid translucid, avem acum insecte prinse în chihlimbar. Le putem lua în mână şi studia, le putem întoarce pe toate părţile şi compara între ele – căci stenogramele se „scurg” misterios şi grabnic din dosare, rechizitoriile DNA sunt publice şi elocvente, iar sentinţele sunt interesante doar din perspectiva mărimii pedepsei. Ca să vă daţi seama de imensitatea tranziţiei, aduceţi-vă aminte că ne făceam cruce cu ambele mâini la condamnările lui Remeş şi Mureşan, iar acum rămânem stupefiaţi de achitarea lui Oprişan în dosarul “Căprioara”.
În al doilea rând, e util de observat că Iohannis este primul preşedinte post-decembrist asupra căruia nu există nici o umbră de suspiciune că ar fi furat voturi (exceptând prima alegere a lui Iliescu, când nu s-au furat voturi, ci ani de progres). La vârful establishment-ului avem acum un obscur primar de provincie, cu o ascensiune meteorică şi fortuită, profund conjuncturală; un om aparent din afara Sistemului, a păienjenişului transpartinic pe care îl vedem devoalat de aproape doi ani încoace.
Concluzia de etapă e mai degrabă un stop-cadru: masele juisează colectiv la vederea titanilor de ieri, astăzi în cătuşe; noul preşedinte e la cote de încredere rar întâlnite, atât de sus încât reuşeşte să tragă după el bizarul hibrid politic numic „noul/marele PNL”. Cei ce fură bani sunt pedepsiţi de lege, cei ce fură voturi – de electorat.
Dar doar mie mi se pare ca „toţi fură” nu mai e o marotă chiar la modă? Că ne-am cam plictisit? Că parcă ne încearcă o angoasă, o teamă, un „da’nu-i prea mult, dom’le”?
Prezentul: ANAF Antifraudă – vedeta momentului
Râdeam zilele trecute cu prietenii imaginându-ne tencuiala smulsă din pereţi de capetele seci şi colţuroase ale vedetelor mondenului românesc, puse să concureze cu megastarul mediatic numit DNA. Toate silicoanele Biancăi, toate tuleiele mijite pe chelia lui Trăistaru abia mai răzbat, abia se mai vad în spatele marşului mediatic al DNA.
Colac peste coliva mondenităţii, mai nou, de câteva săptămâni încoace, avem un nou actor mediatic major: ANAF Antifraudă. Descinderile, amenzile, suspendările de activitate sunt deja folclor cotidian.
Două capitole mai sus inventariam 3 categorii, din perspectiva marotei „toţi fură, dom’le”: 1) „marii” ajunşi la vârfurile structurilor de putere politică şi „marii” deveniţi beneficiari ai marilor contracte cu statul – mai toţi „emanaţi” ai zemei primordiale numită CPUN; 2) „micii” aciuaţi prin aşa-numitele deconcentrate sau prin structurile administrative locale, beneficiari ai venalităţii funcţiilor şi 3) „micii” rămaşi cu buzele umflate, în afara sistemului, privind cu jind dar şi multă pasivitate la bunăstarea primelor două categorii.
E clar că de cei „mari” şi de „micii aciuaţi” se ocupă de ceva vreme DNA-ul – de percepţia mediatică vorbesc. Şi sunt multe de spus aici, dar altul e subiectul. Două idei doar:
Primo: DNA-ul de azi este în mod evident răspunsul fiziologic – întarziat, dar bine ca e – la marota „toţi fură”. Cifrele, interceptările, schemele mafiote transpartinice devoalate de SRI/DNA sunt cutremurătoare. Însă lucrurile se întamplă extrem de repede şi puteţi fi siguri că au existat şi vor exista abuzuri din partea procurorilor DNA, consfinţite de un ochi închis timorat sau complice din partea unor judecători. Justifică nevoia de curăţenie astfel de abuzuri sau măcar prezumţia statistică a existenţei lor? Nu ştiu, e o problemă realmente filosofică. Ştiu însă că Revoluţia Franceză a făcut multe „victime colaterale”, şi nu-mi doresc un Robespierre mioritic la început de secol XXI.
Secundo: expunerea mediatică a generat o imagine publică extrem de favorabilă DNA şi aliatului său din umbră, SRI. E natural. La fel de naturală este însă beţia puterii, părintele abuzului. Articole precum acesta mi-au dat fiori extrem de reci.
De cine se ocupă însă vedeta momentului, ANAF Antifraudă? De cine-a rămas.
Pentru că mai există o categorie, a patra – cea a micilor întreprinzători. Osatura şi fibra binomului (am folosit acest termen înaintea lui Cristoiu, ok?) democraţie – economie de piaţă pe care îl vrem aplicat în România. Sunt oameni care, poate, au făcut parte la un moment dat parte din cele două categorii de „mici”. Sau nu. Dar care, la un moment dat al existenţei lor, cu bani curaţi sau murdari, şi-au asumat riscul de a începe propria afacere.
(O paranteză şi un pas în spate: impresiile referitoare la activitatea ANAF Antifraudă mi le-am construit strict din media. Iar mass-media româneşti prea des s-au dovedit a funcţiona defectuos: în loc de oglindă a adevărului avem dioptrii aberante adesea; prea des informaţia cu adevărat importantă păleşte în faţa senzaţionalui ieftin; bonus, un voal gros de interese economice şi propagandă acoperă absolut toată informaţia mediatizată.)
Ca mic întreprinzător descoperi că marota „toţi fură” te are, mai nou, şi pe tine ca subiect.
Deschizi ziarul, televizorul sau site-ul de ştiri şi te îngrozeşti: încă n firme azi cu lacătul pe uşă şi amenzi de mii de lei. Pentru greşeli minore – conform presei cel puţin. Mai mult, iată: o bătrânică ar fi rămas fără urzicile pe care le vindea ilicit la colţ de bulevard. Şi dă-i talk-show, dă-i victimizare, rating-ul să traiască. Personaje sinistre (acum doua seri l-am intrezărit pe Dan Matei Agathon pe Realitatea) plâng crocodilic pe umărul micului întreprinzător asuprit; tot felul nume obscure cheamă pe Facebook la grevă fiscală; argumentul „Vâlcov” e folosit intens – „cum dom’le, şeful Finanţelor fură miliarde şi pe noi ne închide pentru doi lei”… Iar S.C. Jean Valjean S.R.L. creşte fulminant la bursa mediatică.
Stop cadru! Hai să aprindem o veioză în noaptea minţii.
Primo: ÎN NICI UNA din ştirile privind inchiderea de puncte de lucru pentru diferenţe ilare în casa de marcat nu am văzut un facsimul al procesului verbal ANAF. Mai mult, ANAF vine ieri cu nişte precizări năucitoare pentru un consumator credul de media.
Secundo: Citiţi încă o dată definiţia verbului „a fura”. Sau, mai aplicat, citiţi ce înseamnă evaziunea fiscală. Vedeţi pe undeva vreo cifră? Furtul sau evaziunea sunt fapte, nu valori numerice. Furt se cheamă şi şterpelirea unei roşii din piaţă, dar şi a miliardului. Evaziune fiscală înseamnă şi 1 leu şi 1 milion. Diferenţele trebuie să apară, evident, la nivelul pedepsei. Iar pedeapsa e dictată de lege, nu de cel care o aplică – ANAF Antifraudă în cazul nostru. Nu poţi spune „lasă-l dom’le în pace pentru 50 de lei, nu vezi că da milioane lunar la stat în taxe şi impozite” pentru că se naşte automat întrebarea „dar care e maximul de diferenţă în casa de marcat pentru care trebuie lăsat în pace?”. Cu atât mai mult cu cât avem exerciţiul dublei judecăţi şi al verbului „afuradelastat”.
Tertio: Care e filosofia închiderii punctului de lucru ca pedeapsă? Cum corijează ea patronul evazionist? Îl trimite în concediu, spre reflecţie şi introspecţie? Ia cineva în calcul că dacă o amendă, cât de mare ar fi, poţi s-o plăteşti (fie din rezervele tale financiare, fie amânând plăţile către furnizori), o suspendare de activitate poate produce prejudicii infinit mai mari? Prejudicii care nu pot fi cuantificate? Cum rămâne cu egalitatea în faţa legii dacă pentru X suspendarea pentru o lună înseamnă o lună de concediu, iar pentru Y aceeasi suspendare înseamnă fracturarea unui flux de producţie generatoare de mii, milioane sau miliarde de lei? Sau faliment?
Am avut odată un ministru de Finanţe care nu ştia să calculeze TVA-ul de pe o factură. Mă tem că avem astăzi finanţişti care habar nu au cum se administrează o afacere. Legea e de vină. Legiuitorul. Incompetenţa lui sau reaua lui voinţă.
Există o diferenţă uriaşă între „a fura” şi „a greşi”, edificatoare pentru că ea ţine de voinţa autorului. Nu poţi fura fără să vrei şi nu poţi greşi cu bună ştiinţă. Din perspectiva îngustă a evaziunii fiscale, a fura şi a greşi sunt aproape antonime.
Dacă X-ul casei de marcat îţi arată încasări în ziua respectivă de 50.000 şi un plus de 50 de lei, e logic că ai de-a face cu o greşeală. La fel cum dacă ai încasări de 50.000 şi plus de 5-10.000 sau mai mult e evident ca e vorba de evaziune şi nu de eroare. Cu siguranţă atât greşelile, cât şi furtul trebuie sancţionate, dar e stupid să le aplici acelaşi tratament, aceleaşi pedepse.
Mai nou, Guvernul constată că legea e deficitară şi va impune un prag de 300 lei ca plus diferenţă „admisibilă” în casa de marcat – nu te iartă de amendă, dar te scapă de închiderea temporară a punctului de lucru. Doar 3 secunde de gândire iţi sunt suficiente să înţelegi că e o măsură gândită a avea strict impact mediatic: pe de o parte se cheamă că „Guvernul răspunde doleanţelor poporului”, pe de altă parte Ponta & Co. scapă de ridicolul suspendărilor de activitate pentru sume ridicol de mici. Pentru o unitate mare însă, care vinde de zeci de mii într-o zi, pragul de 300 de lei este extrem de strâns.
În absenţa unor prevederi legale care să diferenţieze clar furtul de greşeală, ne vom alege la nivelul unei clase de mijloc şi aşa debile cu o pseudo-justiţie socială prin care ne canibalizăm ca societate şi nu oricum, ci cu o voluptate de ospiciu.
Culmea marotei „toţi fură” e să ajungi să te consideri pe tine însuţi hoţ
Vârfurile de putere, „apanajul” DNA, mă interesează mai puţin. Nu-mi place, dar îmi asum adevărul cinic al inexistenţei unei reale suveranităţi naţionale, în plan politic şi economic. Cred cu tărie că suntem în plin război, că lumea se reaşează, că există trei mari combatanţi: alianţa naturală din punct de vedere cultural dintre SUA şi Europa Occidentală (UE), China şi, mai nou Rusia. O privire rapidă în istorie şi un ochi aruncat pe harta geopolitică a lumii de azi sunt suficiente pentru a înţelege că România nu are opţiunea suveranităţii, ci doar a celei mai bune alianţe. Vasalităţi, dacă suportaţi termenul. Vârfurile puterii, aşadar, contează mai puţin.
Mă interesează însă profund soarta celei de-a patra categorii – micii antrepenori.
Succesul şi sustenabilitatea binomului democraţie – economie de piaţă stau tocmai în această pătură de mijloc, care trebuie să fie suficient de consistentă încât să-şi poată asigura atât propria bunăstare, cât şi ajutorul social -firesc unui stat în secolul XXI- pentru cei aflaţi în straturile inferioare ale societăţii.
ANAF Antifraudă loveşte adânc în această categorie. Nu atât efectiv, prin numărul şi valoarea amenzilor, cât psihologic. Teroarea lui „25 ale lunii” (data până la care SRL-urile trebuie să-şi achite TVA şi impozitele aferente lunii precedente) a devenit o frică puerilă; căpcăunii mâncători de mici întreprinzători călătoresc acum cu Logan bleumarin şi girofar galben.
Să nu uităm contextul în care „a aterizat” sperietoarea ANAF Antifraudă: România e ţara unde ştii că dacă îţi vine „controlul fiscal” (ăla normal, nu Antifrauda) sigur îţi găseşte ceva. Cine nu mă crede să întrebe orice mic întreprinzător. Ca IMM cu 2-10 angajaţi, până să intre DNA-ul la secerat, în faţa controlului ANAF / Garda Financiară aveai 3 alternative: „sună un prieten”, şpaga (vreo 2.000, zice-se) sau amenda de 5.000 (de când cu DNA, pare-se că a rămas doar a treia variantă). Nu e nicio exagerare şi nu vorbesc de chestiuni evidente, precum corecta declarare a facturilor de intrare şi ieşire, bilanţuri şi balanţe. Legislaţia fiscală românească e ca o fată bătrână: vastă şi mereu schimbătoare.
Culmea marotei „toţi fură” e să ajungi să te consideri pe tine însuţi hoţ. Nu „mare hoţ”, din cătarea DNA, ci „mic”. Prezumtiv de mic – dacă-mi permiteţi acest grad de comparaţie. Dacă tu, micul SRL-ist, vezi în media şi crezi că un magazin de cartier, o cofetărie, o cafenea, un copy-center pot fi închise pentru 3 lei în plus în casa de marcat, ţi-e limpede că întrebarea nu e „dacă”, ci „când” e rândul tău? Când devii şi tu „hoţ”? Ai să stai azi alături de angajatul tău care operează casa de marcat şi o să iasă „Z”-ul. Dar mâine? Dar poimâine? Era greu deja, trebuie să fie şi absurd?
E adânc îngropat în mentalul colectiv românesc sentimentul absenţei dreptăţii, în percepţia ei comună, simplistă. Implicit, prezenţa justiţiei letargice sau a justiţiei strâmbe. Pentru prima dată în ultimii 25 de ani, eterna întrebare din sondajele de opinie „Credeţi ca România se îndreaptă într-o direcţie bună?” a primit in 2015 un răspuns semnificativ mai optimist. Întrebaţi-l acum pe micul antreprenor român – despre optimism, despre planurile de viitor…
„A fura”, furtul, sunt un ţesut canceros invaziv, trebuie extirpat, dar cu grija de a prezerva ţesutul sănătos. Nu militez pentru controale laxe, dar este extrem de riscant si păgubos pe termen lung să faci din ANAF un simbol al absurdului. Degeaba organizezi Loteria bonurilor fiscale pentru consumatori dacă în acelaşi timp îi transformi pe micii comercianţi în victime nevinovate – se vor solidariza, cumpărator şi vânzător, împotriva ANAF şi implicit împotriva legii. Guvernanţii ar trebui să ştie ca Jean Valjean va rămâne pe veci un personaj pozitiv, iar morala poate bate legea.
Elementul care poate îndrepta şi chiar salva este o corectă şi consistentă prezenţă mediatică a ANAF. Avem presa pe care o avem, slabe şanse de aici. DNA a învăţat să comunice la un nivel decent, ANAF poate învăţa de la ei. Un prim pas ar fi demisia cu scuze publice a preşedintelui ANAF, Gelu Ştefan Diaconu. Nu atât pentru controversata serie de controale a ANAF Antifraudă, cât pentru a avea timp să citească pe îndelete povestea cu vulpea, corbul şi caşcavalul. E vorba de interviul acordat HotNews, din care, pentru un final frumos de articol, extragem un pasaj absolut antologic:
Diaconu: Ieri am primit o informatie ca o covrigarie si-a intrerupt activitatea desi erau 15 oameni la coada, ca sa-si schimbe rola din casa de marcat.
Reporter: Rep: De unde stiti de cazul covrigariei?
Diaconu: Mi-a spus soferul, pe care il trimit zilnic sa-mi cumpere doi covrigi, dar de fiecare data de la alta covrigarie.
Dincolo de troli, de meme-uri și de hăhăiala generalizată şi superfluă din Facebook, faimoasa “
Superb! Şi mai avem acciza pe combustibil, pe alcool etc
Chestii, socoteli... 