O tristețe

Există, în inventarul meu intim, personal, două tipuri de reacții pe care le pot avea față de o persoană care emite o opinie:

1.Dacă despre persoana respectivă am o părere mai degrabă proastă (din experiența unor dialoguri anterioare, din cauza atitudinii afișate sau datorită unor afinități pur subiective, de ce nu?), evaluez rapid opinia expusă și, dacă nu prezintă interes, încerc să trec rapid mai departe, cu un răspuns minim elegant și conform normelor sociale impuse de conceptul ambiguu cunoscut sub numele de “bun-simț”. Dacă prezintă interes, trec la punctul 2.

2. Dacă persoana respectivă face parte sau candidează la lista mea de valori, trec automat la evaluarea argumentelor care susțin opinia, indiferent dacă subiectul mi se pare sau nu interesant. E o formă de respect căreia îi sunt sclav.

Împărțirea de mai sus poate fi catalogată probabil ca un început de aroganță, mie îmi pare un mod răspândit de a economisi timp și sinapse la care recurge o largă majoritate, mai mult sau mai puțin conștient.

Ar mai fi și un al treilea tip de reacție: anularea apriorică a reacției față de opinia unui om de către chiar opinia mea față de individul care o emite. Nu pot recepta, spre exemplu, părerile despre programa școlară emise de un pedofil dovedit. Sau părerile lui Ion Iliescu despre democrație și stat de drept – exemplele sunt perfect egale. Dar las deoparte acest tip de reacție, nu interesează aici.

Scriu aceste rânduri ca o încercare de lavaj bucal după gustul amar lăsat de reacția dlui. Andrei Pleșu față de mesajul de suținere exprimat de maestrul Radu Beligan în favoarea prezidențiabilului Ponta.

Nu, nu e vorba de politică. Subiectul meu nu e DESPRE CE s-a scris ci CUM s-a scris.

Personajele sunt imense: pe de o parte Andrei Pleșu, pe care eu îl consider cea mai luminată și mai lucidă conștiință contemporană; de cealaltă parte Radu Beligan, un uriaș actor. Amândoi sunt oameni construiți de faptele și munca lor – deci reali și autentic valoroși.

Revenind la inventarul reacțiilor de la începutul articolului, dialogul între astfel de oameni nu mi-l pot imagina a avea loc decât în regimul de la punctul 2. Oricât de pătimaș ai fi, nu ai cum te îndoi de datoria respectului reciproc, la fel cum nu poți gândi a clinti doi munți, decât în sminteală. Și cauți argumentele opiniei. Și nu-s. Și mai citești o dată și mai bine n-ai fi citit, căci descoperi nu doar absența argumentului, ci, infinit mai grav, substituirea lui cu exemple irelevante în context, dar pe care e greu să nu le consideri atacuri la persoană. Nu la opinie, la persoană – aceasta e esența.

Am o teorie personală, poate ușor schizoidă, care spune că odată ajuns să devii un reper, un model public, nu-ți mai aparții. Nu întrutotul, cel puțin. E o formă de sacrificiu pe care conștiința te obligă să ți-l asumi pentru că, model fiind, alte multe chipuri vor încerca să ia chipul tău. Pe cale de consecință, vrei să-ți prezervi chipul, ca matriță socială; vrei chiar să-l faci mai frumos, dar nicidecum mai urât. Modelele sociale au o puternică inerție în rândul celor pe care îi modelează, iar mie mi-e frică și refuz să parcurg o astfel de experiență – cred că acesta e imboldul din subconștient care m-a pus la scris.

Văd în reacția domnului Pleșu o capitulare de la propriul chip dezarmantă pentru mine. Nici revoltă nu-i, nici ironie nu găsesc la îndemână – “dezarmantă” e adjectivul potrivit.

Sper că e doar o îmbufnare, o răbufnire scăpată nițel din frâu de Andrei Pleșu. Îi doresc și îmi doresc să revină la dictatura argumentului, frumos îmbrăcat în umor, metaforă și înțelepciune, așa cum îl citesc de ani buni. Până la următorul articol din Dilema Veche, eu unul rămân însă cu o tristețe consistentă, ca un gel.

E fair-play de observat totuși că reacția dlui. Pleșu este dacă nu scuzabilă, măcar simetrică și cumva proporțională. Din poziția de reper valoric pe care și dl. Beligan o ocupă, n-ai voie să ieși în fața nației și să spui “votați-l pe X”, motivat fiind de argumentul “e tânăr și energic”. Pentru că nu e un argument. Avem, de-un exemplu, o grămadă de fotbaliști manifestându-se “tineri și energici” în divizia națională sau în cele județene și, credeți-ma, nu-s buni de președinți de țară.

Anunțuri
O tristețe

“Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.

Descopăr că se cască genuni în microuniversul meu de prieteni, amici, cunoştinţe. Motivul: tema lansata de Monica Macovei privind scoaterea religiei din şcoli.

Jurnalistic vorbind, un citat se impune, ca să ştim despre ce vorbim: „Religia nu are ce cauta in scoli, ci istoria religiilor ar trebui sa fie introdusa. Lasa copilul sa-si aleaga singur religia si da-i istoria religiilor, care reprezinta de fapt istoria umanitatii, e multa cultura generala acolo”, a declarat Macovei (sursa: Hotnews).

Sunt absolut de acord cu Macovei. Nu religiei, da istoriei religiei în şcoală.

De ce? Am câteva argumente, zic eu, foarte clare şi simplu de priceput:

  1. Misiunea şcolii vs. misiunea bisericii

Dacă îmi ia foc acoperişul nu mă aştept să vină medicul să mi-l stingă, ci pompierii. Când imi trimit copilul la şcoală mă aştept să primească ştiinţă, nu credinţă. Când îl trimit la biserică mă aştept să se hrănească cu spiritualitate, nu să-i predea preotul ecuaţii de gradul 2 în altar. It’s quite simple. Nu, nu accept argumentul că “şcoala trebuie să formeze plenar tânărul vlăstar, atât intelectual, cât şi spiritual”. Aici e ca în povestea cu raţa, care înoată, zboară şi aleargă, dar le face pe toate prost. Educaţia unui copil este un duet (familie + şcoală) sau poate fi la fel de bine un trio (familie + şcoală + biserică). Fiecare cu treaba lui insa, altfel nu iese bine.

  1. Liberul arbitru

Chiar aşa, unul din pilonii ideologici ai creştinismului. Include, zic eu, şi alegerea responsabilă şi în cunoştinţă de cauză a divinităţii în care crezi. Altfel e ipocrizie. Să ne înţelegem: trăim într-o ţară în care dăm bani ca să ne primească copiii într-un cult. Se numeşte botez ortodox si pe vremuri, când era pe bune, era făcut de misionari, nu doar gratis dar şi cu semnificative riscuri. Da, şi Ilinca mea şi-a primit botezul cu mine strângând din dinţi (irelevant dacă şi în ce crede tat’su), deoarece presiunea socială este imensă. N-am să accept însă religia ca obiect de studiu obligatoriu în şcoală.

  1. Autenticitatea trăirii spirituale

Consider că a fi credincios e în principal o trăire spirituală şi secundar o sumă de rituri. Riturile, de fapt, ar trebui doar să susţină trăirea spirituală, s-o potenţeze, s-o îmbrace în mit şi mister. Cunosc conceptul ubicuităţii din creştinism (“caută-Mă sub o piatră şi Mă vei găsi”), dar asta nu înseamnă că sala de curs e în mod natural la fel potrivită rugăciunii precum biserica. Nu e Biserica – instituţie, dar şi imobil – Casa Domnului?

Consider rugăciunea o formă de rezonanţă controlată a propriei spiritualităţi, o tentativă de a te modela spiritual într-o formă compatibilă cu Divinitatea, într-o formă care, ultimativ, să-ti permită comunicarea cu Ea. Să fie sala de curs, cu tabla neagră şi Tabelul lui Mendeleev pe perete, cadrul potrivit pentru a susţine acest complicat demers? Mă îndoiesc. E ca înotul în sufragerie. Nu e vina mea că de-a lungul istoriei Biserica și-a asumat voluntar și plină de zel rolul de inamic și frână a științei. Altfel spus: puse pe același perete, tabelul lui Mendeleev și o icoană alcătuiesc un oximoron perfect!

Sunt doar principalele argumente, discuţia e lungă. Din umilele mele lecturi şi experienţe religioase suspectez creştinismul de mici accese de ipocrizie, pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Un simplu exemplu: cum se explică atitudinea faţă de iudei într-o religie care-si pune la fundament iertarea? Ascultarea oricărei slujbe de Paşte este edificatoare. La fel de ipocrită mi se pare astăzi încercarea de mixaj știință-religie sub acoperișul școlii.

Cât despre cler, despre “aparatul ecleziastic” – well, don’t get me started here… Chiar nu vreau să duc discuţia în zona asta, ne înglodăm cu siguranţă în mizerie.

După atâta teorie, ar veni timpul unei concluzii. Şi mai cinstit ar fi să vă spun ce va face subsemnatul, tată de copil de 3 ani şi jumătate. It’s quite simple. La momentul potrivit, îi voi explica Ilincăi că pe lumea asta există două abordări în explicarea Genezei: una mistică, a religiilor, şi una sţiinţifică, darwinistă. Apoi îi voi furniza principalele argumente ale celor două părţi. Apoi îmi deschid o bere.

Este strict problema Ilincăi dacă va alege să se documenteze şi să aleagă o parte. Sau dacă va decide că “who cares about our Genesis anyways” – deşi m-ar dezamăgi o astfel de superficialitate. Dar respectul de a-i respecta un punct de vedere documentat sau măcar adânc cugetat i-l garantez.

Şi-ar mai fi o nuanţă pe care n-am vazut-o observată de nimeni până acum: Iisus a spus “Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.  

PS: Jos pălăria pentru Monica Macovei: este, din câte ştiu, prima temă de campanie reală. Nu vă zic s-o votaţi, nici eu nu ştiu pe cine voi vota, dar mi-am propus să inventariez atent temele adevărate pe care le propun candidaţii.

“Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.