Punctul lui Arhimede

M-am procopsit cu 2 ore de lucru manual. Mainile lucreaza, mintea se plictiseste. Imi aduc aminte ca am salvate spre auditie pe YouTube cateva conferinte ale maestrului Dan Puric. Play.

Ar trebui sa am rabdarea si talentul de artizan al cuvantului-imagine pe care le-a avut Balzac pentru a descrie gandurile si emotia, ideile si spiritul care razbat din acest om. E realmente o experienta pe care v-o recomand. Iar daca aveti ocazia sa-l vedeti „live” (eu am avut, o data), sa n-o ratati.

In ceea ce ma priveste, dupa vreo trei ore de Dan Puric in casti mi-am gasit raspunsul la o intrebare care ma viziteaza constant de vreo doi ani incoace. Ce e Dumnezeu astazi? Nu DACA este, ci CE este? Este credinta oarba in vechile scripte singura cale intr-o lume care a progresat (sau doar evoluat, pe alocuri) enorm in ultimii 2000 de ani, pe cel putin doua planuri majore – societate si cunoastere stiintifica?

„Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”, spunea Arhimede. Acesta este raspunsul pe care, cu ajutorul maestrului Dan Puric, mi-l dau astazi. Si cred ca e raspunsul cel mai bun, pentru ca explica atat binele generat de credinta crestina (acte de caritate, educatie, contributie culturala si spirituala adusa natiilor crestine), cat si atrocitatile generate de aceeasi credinta: cruciadele, Inchitizitia. E o senzatie aparte sa-ti dai raspunsul la un paradox!

Putini oameni, cred, ajung sa spuna la finalul vietii „Am trait destul, ma duc in pace”. Nu stiu daca viata biologica a lui homo sapiens este lunga sau scurta. Dar la 35+ de ani incep sa disting etapele pe care le-am parcurs si sa intuiesc ce va sa vina. E multa diversitate in viata unui om, etapele sunt interesante si daca obiectiv vorbind viata biologica poate fi „lunga” sau „scurta” (raportat la ce, anyways), perceptia subiectiva este, cred eu, cu siguranta aceea a unei existente insuficiente. Stam prea putin pe-aici pentru cate am vrea sa facem si cate sa vedem. Iar o astfel de perceptie este cu certitudine simptom de depresie, debilitanta chiar pentru unii. La scara mica, e ca sentimentul acela pe care il parcurgi privind un film care iti place enorm, dar despre care stii ca dureaza doar 90 de minute. Te uiti la ceas si chiar daca personajele par mai vii ca niciodata, iar actiunea e in toi – tu stii ca peste X minute, cu un deznodamant sau altul, vine si genericul de final.

Credinta (in crestinism cu siguranta si -intuiesc, fara a avea cunostintele necesare- si in celelalte religii) este punctul lui Arhimede. Raiul si cele 10.000 de fecioare sau Infernul sunt mai mult decat promisiunea rasplatei sau pedepsei post-mortem. Sunt garantia (reala sau confectionata – asta n-o s-o stim vreodata, cred) ca filmul e de fapt un serial. Te poti trezi dimineata calculand cate secunde incap in anii pe care preconizezi ca-i mai ai si jurand in oglinda ca vine ea si ziua aia cand te lasi de fumat si te apuci de sport si legume fierte (pentru un spor de secunde, desigur). Sau te poti trezi senin, convins fiind ca esti actor de serial si, bun fiind si respectand un anume rit, vei avea parte si de happy-end.

Numarul de atei creste vertiginos, mai ales in civilizatiile avansate economic – e un lucru demonstrat statistic, de recensaminte. Iar cresterea numarului de atei este direct proportionala cu cresterea sperantei de viata si cu traiul mai usor, aferente societatilor dezvoltate economic. (paranteza: daca, sa presupunem, consideri ca astazi, in Romania sau aiurea, ai o viata grea, gandeste-te cum ai fi trait cu 500 de ani in urma. Sau 1000.)

Ce sunt insa acesti atei? Sunt ei oameni care au gasit inlauntru puterea de a-si asuma faptul ca ca sunt doar un sistem complex de celule sortit dezagregarii? Si cu toate astea merg senini mai departe, ramanand fideli notiunii de „it’s good to be good”? Poate, dar putini. Mai degraba cred ca sunt oameni care si-au pierdut punctul lui Arhimede, care si-au pierdut speranta (pe care daca o cauti atent o gasesti in adancul mintii) „serialului” sau poate nici au avut-o vreodata. Sunt oamenii „carpe diem” (curentul YOLO din SUA e un mic exemplu in acest sens) si nici n-ai cum sa-i acuzi de egoism.

Care mai este aportul social al unui astfel de om, cum sa-l mai convingi sa fie o furnica insignifianta in istoria comunitatii lui, pe care o putem numi divers, de la trib si pana la neam, natie, umanitate?

Si uite paradoxul: cu cat mai rapid si mai semnificativ in efecte progresul/evolutia tehnologica, cu atat mai adanca degradarea calitatii umane a individului: o bomba cu ceas la care secundele trec din ce in ce mai repede.

Nu pot sa nu ma gandesc la cele cateva randuri care incep cu „Fericiti cei saraci cu duhul…” Nu in cheia ingusta a dogmei, ci din perspectiva religiei ca fundament al interactiunilor sociale, al civilizatiei, de fapt.

Nu, nu va indrum spre numeroasele Biserici ale patriei. Cum la randul meu nici eu nu m-am dus si nici n-am sa ma duc, chiar dupa mica mea epifanie. Dar va invit sa cugetati daca nu cumva va lipseste punctul lui Arhimede. Daca pana mai secolele trecute a fost Biserica, iar astazi nu-l mai gasiti acolo, e posibil sa-l gasiti in alta parte. De cautat insa, trebuie cautat, iar oameni precum Dan Puric sunt excelente calauze.

Punctul lui Arhimede