How faeries should look like

Anunțuri
How faeries should look like

Exersez tacerea

Pentru ca flacara violet inca arde ecranul TV,

Pentru ca e un ger afara de-ti ingheata mintea,

Pentru ca e frig in casa si gazu-i scump al dracu’,

Pentru ca am un munte de treaba ce ma intimideaza,

Pentru ca se intampla lucruri in viata care te seaca, temporar, pe dinauntru

O sa tac vreo cateva zile.

Shhh…! 🙂

Exersez tacerea

Libby

O cheama Libby.

Un nume anglo-saxon pretentios pentru un bot de carne cam de-un kilogram, cu doi ochi negri, mici si rotunzi pierduti intr-o blana la fel de neagra. A aparut in viata mea in 1993, acum 16 ani, pentru ca „vrea copilu’ caine!”. Si caine a primit. Fara pretentii teritoriale si fara pedigree, Libby avea totusi pretentii de caine. Voia un spatiu unde sa alerge, sa se joace si… sa se usureze. Apartamentul din Dacia nu era cu siguranta locul potrivit. Taica-meu (Dumnezeu sa-l ierte!) a aflat primul lucrul asta, intr-o noapte cand cautand baia cu lumina stinsa a gasit un „bio-product” de-al catelului, very fresh si extrem de alunecos pe gresia, neagra si ea, de pe hol.

Astfel ca Libby a ajuns caine de birou, avand la dispozitie si o curte unde putea fi insa plimbata numai cu lesa: la numai cativa metri, in strada, traficul era intens si fatal pentru un catel mic si cu creierul crud. Asa a crescut Libby, vreme de-un an: catel de birou, plimbat cand de domn’ director, cand de portar, dar iubit de toti.

Dar si cainii iubiti se imbolnavesc. A facut parvo, pentru ca stapanii ei nu stiau ca un caine nu se vaccineaza numai impotriva turbarii. E o boala virala cu rata mare de mortalitate in randul cateilor. Cu doua saptamani de perfuzii, cu nopti in care eu si mai ales ai mei am facut cu schimbul langa culcusul ei, cu veterinar, cu sperante si cu disperare cand parea ca nu mai poate fi salvata, Libby a supravietuit. E o boala care ucide prin deshidratare, astfel ca pacientul a pasit in convalescenta cam la jumatate din greutate initiala – o stafie de caine. In cateva luni insa a pus la loc tot si ceva peste.

In biroul de la parter al tatului meu Libby dezvoltase un hobby: saritul geamului. Dinauntru afara si viceversa, in functie de interes. Totul pana intr-o zi cand a gresit saltul, iar piciorul stang din fata nu a vrut sa o mai urmeze, ramanand in schimb prins intre perete si calorifer. Os fracturat, dar si inimi rupte de durerea unui catel care devenise deja mai mult decat un animal de companie. A urmat ghipsul, schimbat de doua ori pentru ca Libby, catelandru plin de viata si lipsit de activitate, l-a ros de doua ori pana l-a dat jos. Motiv pentru care osul nu s-a prins chiar cum trebuie si astfel Libby s-a ales cu un schiopatat discret pentru tot restul vietii.

Legat sau nu de boala – habar n-am, dar din acel moment Libby a devenit un catel un pic mai teritorial decat regulile bunului simt uman accepta. Iar teritorialitatea se manifesta prin agresivitate. Prin natura serviciului tatalui meu, in fiecare zi prin biroul sau ori prin curtea institutiei treceau suficient de multi oameni straini. Pe nici unul nu ierta Libby, care devenea din ce in ce mai greu de tinut in frau.

Un consiliu de familie a stabilit ca locul unui caine de talia si temperamentul lui Libby nu e nici la bloc, dar nici la birou. Astfel ca metisului de lup german-labrador, negru pe blana dar si in cerul gurii, i s-a cautat casa si stapan la tara.

Noul stapan a trecut prin furcile caudine ale unor atente investigatii referitoare la comportamentul si conceptiile sale fata de animale. Impreuna cu ai mei am ajuns la concluzia ca e cea mai buna alegere, din toate motivele: om bun si bland, sursa de hrana de calitate buna, curte mare… Tin minte si n-am sa uit vreodata ca era toamna, era frig iar lesa lui Libby nu mai era in mana mea sau alor mei, ci trecuse subit, dupa o strangere de mana, in mana preotului cu pricina. Cred ca acela a fost episodul cel mai dureros emotional din viata mea de pana atunci.

Si a trecut o zi. Si au trecut doua. Nici eu, nici ai mei nu eram in apele noastre. Parca mai des urca tonul, parca mai usor se aprindea scandalul din tot felul de nimicuri. In a treia zi eu si maica-mea ne-am suit in masina si numai in fata curtii preotului ne-am oprit. Cu nod in gat am strigat, si am strigat. Nu era nimeni acasa, dar totusi cineva ne-a auzit si mult s-a bucurat sa ne auda. Am intrat in curtea omului dupa ce, pret de un minut, am dibuit mecanismul banal al zavorului. Legal vorbind, intrare prin efractie se cheama. Nu s-a mai gandit nimeni la asta cand am vazut-o pe Libby legata de un copac, intr-o balta de noroi, chemandu-ne ca din gura de sarpe sa venim s-o scoatem naibii de-acolo. Zis si facut. In 5 minute Libby era deja dezbracata de pojghita de noroi, instalata pe toata bancheta din spate, iar masina in drum spre Iasi. Si mai era ceva: o limba aspra si umeda care cauta frenetic dinspre bancheta din spate obrajii si mainele mele si ale maica-mii. Ce urma, habar nu aveam.

Dar viata e un film care are intotdeauna continuare. Si azi, acum, cand scriu randurile astea, ma mir si ma infioara gandul despre cum a schimbat un catel ca Libby viata mea si a familiei mele.

Solutia intrebarii lui taica-miu catre maica-mea „Bine draga, am luat-o inapoi, da’ acuma’ ce facem cu ea ca eu la birou nu mai am cum s-o tin” a fost cel putin neasteptata. Parintii mei castigau destul de bine pe atunci si cochetau cu ideea unei case (sau mai degraba colibe) de vacanta undeva la munte. Se gaseau la acea vreme asa numitele „case de 5000 de dolari” – niste casute din lemn, cu o camera, care-ti veneau gata montate, pe trailer, pana la terenul unde voiai sa le amplasezi. Astfel ca economiile pastrate pentru acel proiect s-au trezit deturnate spre achizitionarea, intempestiva, a unui mic teren la marginea orasului. A fost o decizie fulgeratoare, ajutata si de un noroc chior de a gasi teren la strada sub 1 dolar/mp.

Ne-am ales astfel cu 1500 de metri patrati, populati cu doua randuri de vie, un par mare si batran si o cusca de caine imperiala. Libby era, in sfarsit, acasa.

In timp, am scos via, am scos si parul cel batran iar pe langa cusca catelului s-a ridic incet si cusca noastra, a familiei mele: o casa realizata in antrepriza proprie, a carei ridicare i-a adus in pragul nebuniei si a disperarii pe ai mei din cauza costurilor nepravazute si a felului in care se munceste in Romania. Totul a culminat cu vinderea apartamentului cu clauza de habitatie de 3 luni pentru a obtine astfel banii necesari terminarii constructiei. Clauza de habitatie e un lucru simplu, destept si implacabil: tu vinzi apartamentul contra unei sume de bani si a dreptului de a mai locui in el vreme de X zile. 90 in cazul nostru. Guess what: constructorii romani si deadline-ul lucrarii sunt doua concepte fundamental diferite, ele incadrandu-re perfect in tipologia descrisa de relatia „old lady and a machinegun”. Of course ca deadline-ul in functie de care au negociat ai mei clauza de habitatie a fost depasit, bineinteles ca spectrul de a fi homeless era unul real, de unde stres, nervi, certuri, criza…

Una din cele n’spe zile de intarziere ii apartine insa lui Libby. Libby care nu si-a lepadat parul, dar nici naravul! A ramas un catel mai agresiv decat ar trebui sa fie, astfel ca pe perioada zilei, cand constructorii munceau/frecau menta prin curte, Libby statea legata, la cusca. Eu sau ai mei o legam dimineata, cand veneau muncitorii si o dezlegam seara, cand plecau. Well, mare fu beleaua cand Libby se dezlega singura-singurica, folosind dintii din dotare: o zi intreaga, lunga, de vara au stat pe schele cei cinci muncitori, fara apa, fara mancare, fara telefon – doar cu un catel dat naibii care, din cand in cand, le arata dintii de jos. Nici eu nici ai mei nu ne-am suparat un dram, iar asteptarea noastra in van de a ne muta in casa noua se simtea si ea razbunata.

Au trecut ani buni de atunci. Mai grei sau mai usori, mai frumosi, mai urati, dar cu siguranta diferiti. Viata la casa si viata la bloc sunt doua lucruri incredibil de diferite. Libby a primit si ea casa nou, din hebel, cu tarc si captuseala termoizolanta pe interior. A mai primit in timp alti trei tovarasi, apoi prima generatie de pui, apoi a doua. Toti puii, absolut toti, aratau invariabil la fel ca mama lor: un bot de carne cam de-un kilogram, cu doi ochi negri, mici si rotunzi pierduti intr-o blana la fel de neagra. Au trecut ani in care ai mei au ajuns la concluzia, verificata de mine, ca Libby stie sa rada. Si ca rade mai ales cand te pacaleste, cu bunastiinta. Cei care au caine in casa sau in curte poate stiu despre ce vorbesc. Au trecut ani in care Libby a ajuns la maturitatea deplina, apoi a inceput sa imbatraneasca.

In ultimii ani, ai tatului meu de aceasta data, Libby a fost nu doar cainele preferat, ci mult mai mult. In ultimul an de viata, cand boala l-a tinut departe de serviciu si de lumea de afara, Libby i-a devenit un soi de apendice existential. Nu m-as fi mirat sa-i vad la o bere impreuna. S-a nascut intre ei o relatie ciudata si neegalabila, un soi de comunicare non-verbala pe care trebuie musai s-o vezi ca sa-i poti accepta existenta.

Dar timpul trece, iar pentru catei trece de trei ori mai repede. Ieri seara, Libby a tras in piept ultima suflare, pe o masa rece de operatie, intr-un cabinet al Universitatii de Agronomie si Medicina Veterinara, cu o perfuzie infipta intr-o labuta in care doctorii s-au chinuit mult sa gaseasca zvacnirea vietii. Dupa clisma, radiografie si ecograf singura sansa – mica, dar o sansa – era operatia. Inima lui Libby nu a vrut sa treaca insa de anestezie. Iar mana mea pe blana ei a simtit ultimul strigat al carnii: un spasm prelung, torsiunea tuturor muschilor din corp, intinderea membrelor care parca incercau sa se mai agate de ceva. Apoi liniste. Masaj cardiac, inutil, vreme de minute bune. Nu stiu ce se vedea in privirea mea si-a maica-mii, dar medicul care facea masajul nu a indraznit sa se opreasca pana cand nu l-a „scuturat” o asistenta. Pupile dilatate, ochi caprui, goliti de privire, deschisi, cu pleoape care refuzau sa se inchida sub mana mea. Si o limba vinetie, atarnand inert pe-o parte, o limba care nu va mai fi niciodata aspra si umeda, cautand frenetic dinspre bancheta din spate obrajii si mainele mele si ale maica-mii.

Am scris aceste randuri pentru ca Libby a fost realmente mai mult decat un animal de companie. A fost un personaj, aproape uman, care a atins profund si ireversibil viata mea si a parintilor mei. Avem cu totii reflexul uman de a da mortii celor apropiati noua un sens, o semnificatie, o poveste la urma urmei; vrem sa spunem ca el sau ea a fost altfel, a trait altfel, a fost mai bun sau mai drept decat ceilalti sau… decat ea sau el insusi. Everything goes, atat timp cat ne ridica pe cel iubit deasupra statutului de carne macinata de timp.

Pentru oameni exista doliu, necrolog la ziar, inmormantare si monument funerar. Exista apoi praznic si pomenire pentru tot restul vietii celor ramasi, astfel ca imaginea lor sa supravietuiasca carnii.

Dar pentru catei nu exista nimic.

Randurile de mai sus nu sunt despre mine sau despre ai mei. Nici despre sentimentele sau reactiile mele – urasc etalarea acerba a emotiilor si admir decenta atunci cand te doare. Nici despre viata, in general, nu sunt randurile de mai sus.

Randurile de mai sus sunt scrise pentru ca Libby si-a castigat cu prisosinta, in timpul vietii, dreptul de a avea micul ei monument funerar, fie si unul ascuns intre milioane de terabiti de date.

Libby

SmashLab smashed

Smash Lab sucks (An open letter to the Discovery Channel)

Dear Discovery Channel,

Since 2000 we’ve had a nice little design studio called smashLAB and we work hard on it every day. People (generally) say nice things about us, and we were starting to make a good name for ourselves.

Then along you came with your fucking awful television program with the same fucking name. Surely you researched this before airing the program. I can only suppose that you felt we were so small that you could just poach it. Fine enough–I guess that’s life.

The problem is that your program seems to suck. So now when someone does a Google search for „smashLAB”, they find endless posts about how badly “smash lab sucks”. Great. Now we suck by association, just because you lifted our name.

We know there’s no way you’ll change your name, but maybe you could make your show suck a little less? (We’d really appreciate it.)

Yours truly,

Eric and Eric

Two guys named Eric
(whose company used to have a fine name)

SmashLab smashed

Povestea mosierului Dinescu


Money Express – Povestea “moșierului” Mircea Dinescu

A făcut bani din poezie și publicistică și i‑a îngropat în agricultură. Aceasta este, foarte pe scurt, povestea afacerilor lui Mircea Dinescu. Cu precizarea că 2010 pare să fie anul în care fructele din pomul plantat cu ani în urmă încep să dea roade.
Au trecut mai bine de 20 de ani de când poetul Mircea Dinescu trăia în direct la Televiziunea Română Revoluția din 1989. Douăzeci de ani în care fostul disident a publicat șapte volume de poezii, a înființat câteva publicații – unele le‑a și vândut între timp – și a fost acționar la un post de televiziune.
În 2009 a scos prima tranșă de vin, circa 80.000 de litri, atât soiuri tradiționale românești, cât și franțuzești sau italienești.
Așa că începutul lui 2010 îi prinde pe Mircea Dinescu și firma pe care o conduce, Agroindustriala Giubega SRL, în plin proces de marketare a vinului.

Povestea de succes a boierului Dinescu o gasiti in Money Express. Merita citita.

Povestea mosierului Dinescu

The loser and his wife


Romanian claims negative energy lost him election – washingtonpost.com

BUCHAREST, Romania – In the latest bizarre claim to come out of Romania’s presidential race last year, the loser and his wife have claimed he was subject to attacks of negative energy by aides of President Traian Basescu during a crucial debate.

E din Washington Post, (via Vlad, thx!) nu sariti cu parul! Mai degraba sa va revolte gandul ca omul asta ne reprezinta ca popor.

Pot sa inteleg infantilismul de a zice „hop!” inainte sa sari parleazul (rezultand in… „hopa!”).
Pot sa inteleg ca de dragul sefiei statului poti imbraca orice haina, ca poti poza in crestin habotnic sau cantaret de opereta.
Pot sa inteleg si explozia de bucurie manifestata in cel mai infantil mod cu putinta, intr-un moment in care cam toata Romania se uita la televizor.

Dar neghiobia de a arunca in lupta astfel de argumente depaseste puterea mea de intelegere. La fel cum ma lasa fara cuvinte modul orb in care imbratisezi argumentul lui Hrebenciuc – ex sef de campanie, acum descoperitor al flacarii violete – abdicand de ultimul dram pe demnitate pe care l-ai mai putea avea.

The loser and his wife

IE = Internet Exploiter? :)

Guvernul german recomandă renunţarea la Internet Explorer | REALITATEA .NET

Guvernul german şi-a avertizat cetăţenii care folosesc internetul că trebuie să găsească alt browser în locul Internet Explorer de la Microsoft. Avertismentul de la Biroul Federal pentru Securitatea Informaţiei din Germania vine după ce Microsoft a admis că Internet Explorer a fost veriga slabă în atacurile recente asupra sistemelor Google.

Utilizatorii de Internet peste medie folosesc deja, de ani buni, alternativele la Internet Explorer, in special Mozilla Firefox si, mai nou, Google Chrome. Recomandarea autoritatilor germane nu-i atinge in nici un fel pe acestia.

Exista insa categoria cea mai interesanta pentru Microsoft si produsele sale: the average Joe universal in ale Internetului, navigatorul care atunci cand vrea „sa se dea pe net” apasa reflex butul albastru in forma de „e”, buton ce deschide automat homepage-ul msn.com… etc, cunoasteti pattern-ul. Acesti utilizatori sunt cei mai sensibili la anuntul germanilor.

„Adica, cum? Sunt probleme de securitate? Calculatorul meu ar putea fi virusat? Hackerii cei rai mi-ar putea fura pretioasele mele fisiere din „My Documents” (where else?) sau lista ultimelor site-uri porno accesate? Nasol!” – intr-o forma simplista asta e monologul pe care mi-l imaginez ca se intampla in mintea utilizatorului de Internet Explorer. (Nu zic, Doamne feresti, ca utilizatorul de IE e cretin, doar ca e mult mai putin interesat de lumea online in care noi ne tinem blogurile, prietenii, majoritatea relatiilor sociale poiate…).

Ce va face utilizatorul descris mai sus? Va cauta, probabil, un alt browser. De la cine insa? Pai cine-i guru-ul online al zilelor noastre? Google! Mica-i lumea! Mai ales ca Google promoveaza tot mai agresiv propriul browser, Chrome.

Nu spun ca atacul asupra Google e vreo facatura. Doar ca Google va castiga enorm de pe urma atacului si a reactiilor de tipul celei avute de administratia germana.

Mai o chestiune esentiala pe care pun pariu ca nici Google si nici Microsoft n-o vor scoate in fata: pe CINE afecteaza bresa de securitate din IE? Pe end user? No way. El doar are un calculator care „when idle turns bad” 🙂

IE = Internet Exploiter? :)