Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu

ma

Îmi place să cred că în Iași nu s-ar fi întâmplat așa. Că în loc de claxoane s-ar fi ridicat pălării. Că un șofer s-ar fi dat jos din mașină să-l ducă de braț până la trotuar. Îmi place să cred doar, nu știu.

Nu e vorba doar de Mircea Albulescu, bătrânețea în sine e un stigmat astăzi. Bătrânii sunt „ăia cu sacoșa de rafie”, care suprasolicită autobuzele dimineața și bugetul țării tot anul. Sunt „ăia care votează PSD-ul”, ruinând România. „Ăia” care mereu se vaită că pensia e mică și medicamentele scumpe.

Acoperit de atâtea etichete, omul din spatele lor se estompează, dispare. Devine o categorie socială, nu un individ, un om. E mai simplu așa. Mai simplu decât să vezi copilul, adolescentul, omul matur și activ după chipul acum ridat și respirația greoaie.

Așa arata apusul generației care a dus greul Epocii de Aur. Tinerețe mutilată, bătrânețe umilitoare. Mă întreb cum va arăta bătrânețea noastră, a generației active acum. Și nu-s un optimist din fire.

Nu Mircea Albulescu e de plâns, el a scăpat. De plâns suntem noi, ăștia de azi și „ăia” de mâine care-am rămas să respirăm propria noastră mizerie.

Anunțuri
Nu-l plângeți pe Mircea Albulescu