Băsist, anti-băsist, ne-băsist

Mă felicit că de câteva luni bune am renunţat la televizor, ca mijloc de informare. După emisiunea lui Sabin Orcan de duminică seară, care l-a avut invitat pe Traian Băsescu, îmi vine să ma pup singur pe frunte pentru această decizie. M-a scutit de o cruntă experienţă live.

De la bun început o spun: am fost şi continui să mă încadrez în acea categorie de cetăţeni numită “băsişti” – brevetul pentru nume aparţine, din câte ştiu, Antenei 3. Dar n-am poster cu Traian Băsescu deasupra patului şi încerc, pe cât posibil, să-mi construiesc opiniile pe un eşafodaj informaţional solid, cu informaţii provenite din toate sursele disponibile, inclusiv doze homeopate de A3.

 

De la fotografie la radiografie

Dacă ar fi să rezum la o metaforă cele două mandate ale preşedintelui Băsescu, aş descrie un cursor de ajustare a contrastului într-un meniu de program pentru editare grafică: an după an, cursorul s-a mutat spre dreapta din ce în ce mai repede, accentuând discrepanţa tonurilor din fotografia numită politica românească. Cursorul a fost mutat atât de lucrurile pe care Traian Băsescu le-a facut bine şi foarte bine în aceşti 10 ani, dar mai ales de prostia şi ticăloşia adversarilor săi politici. Punctul de maxim contrast îl consider vara lui 2012.

Orice amator în ale procesării de fotografie – „fotoşopist în limbaj popular – îţi poate spune că atunci când creşti gradul de contrast al unei imagini obţii, inevitabil, două efecte: creşterea dramatismului, a impactului vizual al imaginii, dar şi pierderea detaliilor. Griurile subtile, tonurile blânde, pastelate, virează brutal fie spre alb, fie spre negru. Iar de la un punct încolo, fotografia devine negativ, radiografie.

Din vara lui 2012 încoace, percepţia mea asupra „normalului” în politică a suferit şoc după şoc, urmate de ajustările de rigoare. (Pour les connaisseurs, metafora anterioară merge un pas mai departe: e ca şi cum ai ajusta dynamic range suficient cât să poţi vedea toata histograma imaginii.)

De la mineriadele din ’91 încoace, spre 2012 şi prezent, niciodată contrastul fotografiei nu a fost mai puternic, niciodată albul nu a fost mai alb şi negrul mai negru. Trecerea de la fotografie la radiografie presupune, implicit şi cumva nefericit, şi tranziţia de la privitor la actor implicat. E uman şi firesc să reacţionezi în faţa absurdului şi a abuzului, să te poziţionezi, să iei atitudine, să ieşi în stradă sau măcar să ascuţi peniţa. Spectacolul devine o luptă, figuranţii îşi depăşesc rolul, până şi spectatorii vor să intre în scenă. N-am să uit vibraţia naturală a mitingului de la Iaşi împotriva primei suspendări, un moment în care „autocarele cu manifestanţi” s-au pierdut în mulţimea de oameni ieşiţi onest în stradă, sub semnul lui „gata, e de-ajuns, aţi mers prea departe!”. Între care m-am numărat şi eu.

Revenind la metafora fotografie – radiografie, mă întreb dacă virajele de contrast n-au mers prea departe, dacă nu cumva privim un cadru din care au dispărut formele, personajele. …Dacă nu cumva detaliile pe care le-am pierdut pe parcurs erau de fapt esenţa fotografiei.

Nu-i loc şi nici timp să fac aici inventarul undelor de şoc ale ultimilor ani, din vara lui 2012 încoace –  presupune un vast efort de memorie şi multe caractere. Esenţial este că de fiecare dată până acum, şocurile majore, mutările zmuncite de cursor au venit din tabăra „lor”, a „anti-băsiştilor”. Până acum…

Monştri de circ ai secolului XIX in direct la emisiunea lui ORC-an (oh, the irony…!)

Din „prestaţia” preşedintelui Băsescu la emisiunea lui Sabin ORCan (să mă ierte jurnalistul, e prea tentantă simetria) reţin două idei, hidoase şi şocante precum monştrii umani din circurile secolului al XIX-lea:

Primo: atacul împotriva Justiţiei a luat la Traian Băsescu o formă personală, umorală – enigmatică şi contrariantă pentru mine. Nici „stupefiantă” nu e prea mult spus. Este absolut ok să critici orice, inclusiv o Justiţie asupra căreia tu însuţi ţi-ai revendicat paternitatea, atât timp cât o faci folosindu-te de argumente. „Mi-e silă de tine” nu e un argument. E cel mult visceralitatea cu care ne-a obişnuit Antena 3 atunci când nu are argumente.

Traian Băsescu, ca politician cu experienţă, ştie prea bine că politică nu operează cu adevăruri, ci cu percepţii. Pe cale de consecinţă, Traian Băsescu ştie că şarja sa împotriva Justiţiei nu poate fi disociată de apropierea sa umană şi politică de Elena Udrea. Chiar dacă adevărul ar fi altul, percepţia asta e.

Sunt convins că iureşul DNA ascunde şi multe abuzuri. E evident, de asemenea, că arestul preventiv se aplică cu dublă măsură (Udrea vs. Vâlcov, de-un exemplu). Iar multe din afirmaţiile lui Băsescu din emisiunea respectivă se verifică cu experienţa unor oameni pe care îi cunosc din viaţa reală, de zi cu zi.

Dar vorbele rostite de Băsescu, acel „mi-e silă”, sunt echivalente cu defecarea publică într-o biserică la care chiar tu ai pus piatra de temelie.

Secundo: Calificativul „golan” alocat sec celor care l-au hiuduit la intrarea în sediul B1. Spuneam mai devreme că politica operează cu percepţii, nu nu adevăruri. Politica mai operează cu ceva: cu simboluri. Ecourile cuvântului „golan” au fost pentru mine mai ample decât acel „mi-e silă”. Cu ani în urmă, un sinistru personaj şi-a adjudecat definitiv acest apelativ şi l-a transformat în simbol în Piaţa Universităţii. Mai ţineţi minte?

Mai bine golan, decât activist, / Mai bine mort, decât comunist”

Mă aştept ca Antena 3 să exploateze la maxim această enormă gafă; ar lovi profund şi legitim în chiar nucleul dur al „băsiştilor”.

Chiar dacă ar fi o scăpare, precum episodul cu „ţigancă împuţită”, invocarea fie ea şi accidentală, a termenului „golan” îl aşează pe Traian Băsescu de-a dreapta lui Ion Iliescu. Îmi doresc enorm scuze publice pentru acest episod. În absenţa lor, chiar dacă nu voi nega niciodată lucrurile bune făcute în 10 ani de mandat, planurile de viitor ale politicianului Traian Băsescu devin invizibile pentru mine.

Sublimarea omului politic Traian Băsescu

Îmi doresc ca Traian Băsescu şi toţi politicienii care contează, care vor şi pot să lase ceva semnificativ la finalul unui mandat, să înţeleagă că preţul ultimativ pe care un astfel de om politic trebuie să-l plătească este renunţarea, fie şi parţială, la propria persoană. Încetezi a mai fi un om, devii un simbol, un set de valori, steagul în spatele căruia se aliniază oşti. Cu cât profilul tău de politician e mai puternic, cu atât renunţarea la propria persoană e mai amplă; cu cât misiunea pe care ţi-o asumi e mai vastă, mai importantă, cu atât te dizolvi mai mult pentru a întruchipa esenţa ei. Aşa se nasc simbolurile.

Iar sfârşitul unui mandat nu e sfârşitul unui simbol. E nevoie de timp pentru ca simbolul să devină un principiu, o valoare axiomatică a unei comunităţi. Abia apoi omul politic îşi poate primi înapoi substanţa materială, individualitatea, statutul de „om între oameni”, starea confortabilă uman a semi-anonimatului. Şi, la pachet, luxul subiectivităţii umane.

Traian Băsescu pare a fi confundat acest delicat şi lung proces cu sublimarea chimică. Pot fi de acord că omul politic Traian Băsescu s-a transformat din funcţionar al statului în simbol cu viteza şi spectaculozitatea tranziţiei unui element chimic de la starea lui solidă la starea gazoasă. Drumul înapoi însă nu e acelaşi, o stare lichidă intermediară este vitală.

Pot înţelege legătura umană dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea – oricare ar fi ea, realmente nu mă interesează. Dar dacă Traian Băsescu alege acum să fie un simplu om, renunţă brutal la calitatea lui de simbol. Iar în planul mentalului colectiv, avem de-a face cu un asasinat: omul Traian Băsescu îl ucide în direct şi în prime time pe simbolul Traian Băsescu – vorbesc de percepţia celor câteva sute de mii de oameni care, ca mine, au crezut şi ar vrea să mai creadă în simbolul Traian Băsescu.

Dincolo de o imensă tristeţe, am o singură concluzie personală: mi-e greu să cred că voi fi, vreodată, un „anti-băsist”. Dar mă văd în pragul unei tranziţii brutale de la „băsist” la „ne-basist”.

Băsist, anti-băsist, ne-băsist

O tristețe

Există, în inventarul meu intim, personal, două tipuri de reacții pe care le pot avea față de o persoană care emite o opinie:

1.Dacă despre persoana respectivă am o părere mai degrabă proastă (din experiența unor dialoguri anterioare, din cauza atitudinii afișate sau datorită unor afinități pur subiective, de ce nu?), evaluez rapid opinia expusă și, dacă nu prezintă interes, încerc să trec rapid mai departe, cu un răspuns minim elegant și conform normelor sociale impuse de conceptul ambiguu cunoscut sub numele de “bun-simț”. Dacă prezintă interes, trec la punctul 2.

2. Dacă persoana respectivă face parte sau candidează la lista mea de valori, trec automat la evaluarea argumentelor care susțin opinia, indiferent dacă subiectul mi se pare sau nu interesant. E o formă de respect căreia îi sunt sclav.

Împărțirea de mai sus poate fi catalogată probabil ca un început de aroganță, mie îmi pare un mod răspândit de a economisi timp și sinapse la care recurge o largă majoritate, mai mult sau mai puțin conștient.

Ar mai fi și un al treilea tip de reacție: anularea apriorică a reacției față de opinia unui om de către chiar opinia mea față de individul care o emite. Nu pot recepta, spre exemplu, părerile despre programa școlară emise de un pedofil dovedit. Sau părerile lui Ion Iliescu despre democrație și stat de drept – exemplele sunt perfect egale. Dar las deoparte acest tip de reacție, nu interesează aici.

Scriu aceste rânduri ca o încercare de lavaj bucal după gustul amar lăsat de reacția dlui. Andrei Pleșu față de mesajul de suținere exprimat de maestrul Radu Beligan în favoarea prezidențiabilului Ponta.

Nu, nu e vorba de politică. Subiectul meu nu e DESPRE CE s-a scris ci CUM s-a scris.

Personajele sunt imense: pe de o parte Andrei Pleșu, pe care eu îl consider cea mai luminată și mai lucidă conștiință contemporană; de cealaltă parte Radu Beligan, un uriaș actor. Amândoi sunt oameni construiți de faptele și munca lor – deci reali și autentic valoroși.

Revenind la inventarul reacțiilor de la începutul articolului, dialogul între astfel de oameni nu mi-l pot imagina a avea loc decât în regimul de la punctul 2. Oricât de pătimaș ai fi, nu ai cum te îndoi de datoria respectului reciproc, la fel cum nu poți gândi a clinti doi munți, decât în sminteală. Și cauți argumentele opiniei. Și nu-s. Și mai citești o dată și mai bine n-ai fi citit, căci descoperi nu doar absența argumentului, ci, infinit mai grav, substituirea lui cu exemple irelevante în context, dar pe care e greu să nu le consideri atacuri la persoană. Nu la opinie, la persoană – aceasta e esența.

Am o teorie personală, poate ușor schizoidă, care spune că odată ajuns să devii un reper, un model public, nu-ți mai aparții. Nu întrutotul, cel puțin. E o formă de sacrificiu pe care conștiința te obligă să ți-l asumi pentru că, model fiind, alte multe chipuri vor încerca să ia chipul tău. Pe cale de consecință, vrei să-ți prezervi chipul, ca matriță socială; vrei chiar să-l faci mai frumos, dar nicidecum mai urât. Modelele sociale au o puternică inerție în rândul celor pe care îi modelează, iar mie mi-e frică și refuz să parcurg o astfel de experiență – cred că acesta e imboldul din subconștient care m-a pus la scris.

Văd în reacția domnului Pleșu o capitulare de la propriul chip dezarmantă pentru mine. Nici revoltă nu-i, nici ironie nu găsesc la îndemână – “dezarmantă” e adjectivul potrivit.

Sper că e doar o îmbufnare, o răbufnire scăpată nițel din frâu de Andrei Pleșu. Îi doresc și îmi doresc să revină la dictatura argumentului, frumos îmbrăcat în umor, metaforă și înțelepciune, așa cum îl citesc de ani buni. Până la următorul articol din Dilema Veche, eu unul rămân însă cu o tristețe consistentă, ca un gel.

E fair-play de observat totuși că reacția dlui. Pleșu este dacă nu scuzabilă, măcar simetrică și cumva proporțională. Din poziția de reper valoric pe care și dl. Beligan o ocupă, n-ai voie să ieși în fața nației și să spui “votați-l pe X”, motivat fiind de argumentul “e tânăr și energic”. Pentru că nu e un argument. Avem, de-un exemplu, o grămadă de fotbaliști manifestându-se “tineri și energici” în divizia națională sau în cele județene și, credeți-ma, nu-s buni de președinți de țară.

O tristețe

“Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.

Descopăr că se cască genuni în microuniversul meu de prieteni, amici, cunoştinţe. Motivul: tema lansata de Monica Macovei privind scoaterea religiei din şcoli.

Jurnalistic vorbind, un citat se impune, ca să ştim despre ce vorbim: „Religia nu are ce cauta in scoli, ci istoria religiilor ar trebui sa fie introdusa. Lasa copilul sa-si aleaga singur religia si da-i istoria religiilor, care reprezinta de fapt istoria umanitatii, e multa cultura generala acolo”, a declarat Macovei (sursa: Hotnews).

Sunt absolut de acord cu Macovei. Nu religiei, da istoriei religiei în şcoală.

De ce? Am câteva argumente, zic eu, foarte clare şi simplu de priceput:

  1. Misiunea şcolii vs. misiunea bisericii

Dacă îmi ia foc acoperişul nu mă aştept să vină medicul să mi-l stingă, ci pompierii. Când imi trimit copilul la şcoală mă aştept să primească ştiinţă, nu credinţă. Când îl trimit la biserică mă aştept să se hrănească cu spiritualitate, nu să-i predea preotul ecuaţii de gradul 2 în altar. It’s quite simple. Nu, nu accept argumentul că “şcoala trebuie să formeze plenar tânărul vlăstar, atât intelectual, cât şi spiritual”. Aici e ca în povestea cu raţa, care înoată, zboară şi aleargă, dar le face pe toate prost. Educaţia unui copil este un duet (familie + şcoală) sau poate fi la fel de bine un trio (familie + şcoală + biserică). Fiecare cu treaba lui insa, altfel nu iese bine.

  1. Liberul arbitru

Chiar aşa, unul din pilonii ideologici ai creştinismului. Include, zic eu, şi alegerea responsabilă şi în cunoştinţă de cauză a divinităţii în care crezi. Altfel e ipocrizie. Să ne înţelegem: trăim într-o ţară în care dăm bani ca să ne primească copiii într-un cult. Se numeşte botez ortodox si pe vremuri, când era pe bune, era făcut de misionari, nu doar gratis dar şi cu semnificative riscuri. Da, şi Ilinca mea şi-a primit botezul cu mine strângând din dinţi (irelevant dacă şi în ce crede tat’su), deoarece presiunea socială este imensă. N-am să accept însă religia ca obiect de studiu obligatoriu în şcoală.

  1. Autenticitatea trăirii spirituale

Consider că a fi credincios e în principal o trăire spirituală şi secundar o sumă de rituri. Riturile, de fapt, ar trebui doar să susţină trăirea spirituală, s-o potenţeze, s-o îmbrace în mit şi mister. Cunosc conceptul ubicuităţii din creştinism (“caută-Mă sub o piatră şi Mă vei găsi”), dar asta nu înseamnă că sala de curs e în mod natural la fel potrivită rugăciunii precum biserica. Nu e Biserica – instituţie, dar şi imobil – Casa Domnului?

Consider rugăciunea o formă de rezonanţă controlată a propriei spiritualităţi, o tentativă de a te modela spiritual într-o formă compatibilă cu Divinitatea, într-o formă care, ultimativ, să-ti permită comunicarea cu Ea. Să fie sala de curs, cu tabla neagră şi Tabelul lui Mendeleev pe perete, cadrul potrivit pentru a susţine acest complicat demers? Mă îndoiesc. E ca înotul în sufragerie. Nu e vina mea că de-a lungul istoriei Biserica și-a asumat voluntar și plină de zel rolul de inamic și frână a științei. Altfel spus: puse pe același perete, tabelul lui Mendeleev și o icoană alcătuiesc un oximoron perfect!

Sunt doar principalele argumente, discuţia e lungă. Din umilele mele lecturi şi experienţe religioase suspectez creştinismul de mici accese de ipocrizie, pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Un simplu exemplu: cum se explică atitudinea faţă de iudei într-o religie care-si pune la fundament iertarea? Ascultarea oricărei slujbe de Paşte este edificatoare. La fel de ipocrită mi se pare astăzi încercarea de mixaj știință-religie sub acoperișul școlii.

Cât despre cler, despre “aparatul ecleziastic” – well, don’t get me started here… Chiar nu vreau să duc discuţia în zona asta, ne înglodăm cu siguranţă în mizerie.

După atâta teorie, ar veni timpul unei concluzii. Şi mai cinstit ar fi să vă spun ce va face subsemnatul, tată de copil de 3 ani şi jumătate. It’s quite simple. La momentul potrivit, îi voi explica Ilincăi că pe lumea asta există două abordări în explicarea Genezei: una mistică, a religiilor, şi una sţiinţifică, darwinistă. Apoi îi voi furniza principalele argumente ale celor două părţi. Apoi îmi deschid o bere.

Este strict problema Ilincăi dacă va alege să se documenteze şi să aleagă o parte. Sau dacă va decide că “who cares about our Genesis anyways” – deşi m-ar dezamăgi o astfel de superficialitate. Dar respectul de a-i respecta un punct de vedere documentat sau măcar adânc cugetat i-l garantez.

Şi-ar mai fi o nuanţă pe care n-am vazut-o observată de nimeni până acum: Iisus a spus “Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.  

PS: Jos pălăria pentru Monica Macovei: este, din câte ştiu, prima temă de campanie reală. Nu vă zic s-o votaţi, nici eu nu ştiu pe cine voi vota, dar mi-am propus să inventariez atent temele adevărate pe care le propun candidaţii.

“Lăsaţi copiii să vină la Mine”. Nicidecum “aduceţi copiii la Mine”.

You reap what you sow… But there is more.

You reap what you sow. Banal… Sau nu.

Este grav ca acest om, Badea, continua sa faca emisiuni cu un rating impresionant.

Si mai grav este ca o mare parte din publicul lui e omogen: tineri, adolescenti. Adica vulnerabil si maleabil. Formabil.

Rezultatul social al muncii prestate de Badea e foarte periculos si vine in conflict direct, clar, flagrant, cu fondul celor doua legi care reglementeaza functionarea CNA (Legea Audiovizualului nr.504/2002 si Codul CNA). Lipsa de reactie demonstreaza ca institutia nu functioneaza. Dar asta e alta poveste.

Toata povestea asta Badea vs. X incepe sa semene usor cu fenomenul BUG Mafia, la inceputurile sale, cand muzica a legitimat o intreaga pleiada de actiuni ilegale (batai de strada, trafic de droguri, violenta in general). Tinerii infractori de la sfarsitul anilor 90 au capatat atunci o cauza, modul lor de a fi la limita sau dupa limita legii a fost legitimat ideologic prin muzica. Intrebati orice politist cu minte ce au insemnat BUG Mafia (si epigonii lor) raportat la numarul si tipologia infractiunilor.

Asadar: e cool, e interesant, e incitant ce se intampla acum cu Badea si motociclistii. Poti tine cu unii sau cu altii, chiar nu conteaza. (In paranteza fie spus, lui Badea, ca om, chiar ii trebuie o lectie in ale umilintei, pentru binele lui). Insa in povestea asta nu exista personaje pozitive. Exista justificari mai bune decat altele, dar personaje pozitive nu.

PS: Am uitat un detaliu esential: Mircea Badea e tata, de cateva saptamani. E o crasa lipsa de responsabilitate sa te expui in acest mod cu un copil mic acasa. Responsabilitatea facerii unui copil vine la pachet cu multe renuntari: daca faci sporturi extreme si riscante – renunti; daca ai motor (sic!), il vinzi s.a.m.d. Si in nici un caz nu te stradui sa devii o tinta vie. Nebuni sunt multi si peste tot si… Doamne fereste…

You reap what you sow… But there is more.

Constitutia Romaniei, ARTICOLUL 36

O data pentru totdeauna:

Constitutia Romaniei, ARTICOLUL 36:
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Terminati cu prostiile cu liste permanente, liste suplimentare etc.

Orice om de pe planeta asta si nu numai care:
– are CETATENIE romana (NU buletin valabil sau expirat, NU domiciliu, NU resedinta);
– a implinit 18 ani inclusiv in data de 29 iulie 2012;
– pe numele caruia nu a fost emis un certificat de deces pana la aceeasi data;
– nu intra sub incidenta alin. 2 din art. 36 al Constitutiei Romaniei (vezi mai sus)

ORICE OM CARE INDEPLINESTE ACESTE CONDITII ESTE CETATEAN ROMAN CU DREPT DEPLIN DE VOT, garantat de actul legal fundamental al statului roman, Constitutia!

SUMA acestor oameni formeaza ELECTORATUL roman, care nu poate fi considerat altfel decat un INTREG, inclusiv cand calculam cvorumul pentru referendum.

Constitutia Romaniei, ARTICOLUL 36

Un trist paradox: libertate si sharia

Rebelii anunta oficial eliberarea Libiei si introducerea Shariei

Dupa ce 42 de ani au fost condusi de Moammar Gaddafi, duminica, liderul Consiliului National de Tranzitie, Mustafa Abdul Jalil le-a spus celor cate sute de oameni stransi la Tripoli ca legea islamica Sharia va fi baza legislatiei tarii, iar legile existente, care contravin invataturilor islamiste, vor fi anulate, informeaza Associated Press.

Un trist paradox: libertate si sharia