La acest articol.
Am chelie. Pentru ca ma rad in cap, grijuliu si pedant, cel putin o data pe saptamana. Imi place asa pentru ca imi scoate in evidenta tartacuta ovala si fruntea inalta de intelectual.
Am dintii patati de tutun pentru ca nu vreau sa ma las de fumat, desi idiotul de Alin imi spune ca e simplu si merita. Plescai pentru a emfaza stralucirea intelectuala a unei anumite idei. Cateodata imi zgarii limba de un colt de dinte: lapidara grimasa de durere potenteaza si mai mult gestul de a emfaza ideea respectiva.
Cand las capul in jos o fac pentru a-mi ascunde sclipirea superioritatii din privire: iar am avut dreptate. Cele doua randuri de gusa imi ofera un suport moale, cald, pufos superioritatii mele.
Am citit in literatura ca usoara hiperponderabilitate e iarasi un semn al intelectualitatii. De asemenea, in cazul meu compenseaza mainile mici, delicate de femeie, care ma fac uneori sa ma simt usor emasculat. Suncile albe sunt de un alb caucazian intens. HEIL! (Geo says “Hi”, not “Heil” btw).
Da, am mate flescaite si intortocheate, dar cati pot ca mine oare/prin buric a avea catare? E metafora ideala pentru introspectie, daca nu v-ati prins inca, creaturi inferioare ale obscenului cotidian (damn!).
Dimineata ochii mei refuza sa accepte realitatea unei noi zile in aceasta lume lipsita de principii, de idealuri, de sperante. Puchinii, ei da! Puchinii mei sunt dovada suprema a onestitatii revoltei mele intelectuale! Decat sa privesc in ochi o lume stramba, mutilata moral, mai bine orb! Sau cu obloane…
Ceea ce-mi iese cel mai bine este selectarea inconstienta a informatiei. Creierul meu fenomenal ma uimeste deseori cat de eficient sorteza informatia acumulata peste zi, felul in care da deoparte futilul si pastreaza esenta. Si cand ai pe umeri o astfel de comoara, cum sa nu fii macar un pic ipohondru? Imi pazesc cu mare grija avutia mea cenusie si port -da, e adevarat, o epigoni ai mei! – la mine intotdeauna o cutiuta cu stimulenti si nutrienti cerebrali.
(…) Da prieteni, recunosc: mi-am dus creierul spre limita de 100%. Fata de cei 4% la suta ai vostri trebuie sa recunoasteti ca e o performanta. Spun trebuie pentru ca oricum nu va duce bila sa intelegeti chestia asta. Si atunci ma intorc si spun… ma intorc si intreb, de fapt: e de mirare ca ma intorc de 4 ori din drum sa verific daca am inchis usa si a cincea oara pentru a intelege daca ma aflu de partea corecta a usii?
Imi ascult pulsul adesea, uimit mereu ca un trup, un singur trup, poate sustine un asemenea intelect. Daca as avea un termometru (trebuia sa-mi pui in wishlist, dam’it) l-ar purta mereu la subsoara si l-as privi din minut in minut pentru a descoperi, uimit de fiecare data, ca sunt viu, ca e posibil ca materia mizera sa sustina in continuare un spirit ca al meu.
Calculatoru’… Oh, universule!!! Cat sunt de singur. Doar calculatorul, in peak-urile de procesor, poate ajunge la un nivel de compatibilitate cu intelectul meu. Din pacate, temperatura generata de aceste peak-uri distruge rapid componentele, astfel ca am ajuns sa schimb laptopurile mai des decat ciorapii. Daca as putea dormi privind ecranul monitorului, asteptand cu rabdare ca lenta unealta sa-mi dea raspunsul banal pe care i l-am cerut, as face-o. Dar nu pot, pentru ca de cele mai multe ori integratele nu rezista acestui stres colosal,
Rîd molipsitor, cînt şi dansez cu străşnicie cu muzica la maxim, imit animale din desene animate, am degete de şcolar care aleargă pe pianina conectată la Reason, sînt vesel şi mă joc ca un adolescent în călduri – pentru ca TREBUIE! Trebuie sa par conectat catusi de putin la o lume futila, la inteligenta unicelulara care ma inconjoara. Altfel… nu-mi mai primesc lapticul ba ma si interneaza. Which is kinda sucky I guess…
Unii spun ca ma imbrac ca un new yorker… Copii… Trupul e templul mintii iar haina e tencuiala trupului, umilii mei prieteni! Iar in cazul meu, la tencuiala se adauga si termosistemul, ca-s mai friguros… Dar nu despre asta e vorba. Vesmintele mele nu sunt ale unui new york-er… Inspiratia mea si-a gasit sursa in batrana si istorica Philadelphia! Daca mintile voastre inguste ar fi compilat o idee mai departe ati fi inteles de ce am facut-o knock out pe buni cu cozorocul! Philadelphia e orasul lui Rocky Balboa!
Eh… multe ar mai fi de spus, dar cuvintele au limita lor. Cele mai multe din ideile mele sunt dincolo de aceasta limita, de aia tac deodata cand stau in dreapta lui Alin, in masina, si ma fac ca nu aud cand ma intreaba “Tu ce pana mea ai asa deodata?”. Oh, plebea… Oh, plebiscitul… (stie Alin de ce…)… Oh… mai bine plescaitul!
Totusi acest Alin m-a suprins, o singura data, e drept. A inteles ca e inutil-futil-debil sa ma sune pe mine care, desi imi schimb telefonul lunar, nu raspund ever la el. Asta pentru ca mi-e frica… ma tem ca releele GSM sa nu pice, sa nu se supraincalzeasca toate, intr-o reactie inlantuita si fatala, in momentul cand imi voi lasa gandurile sa transleze acest nevolnic suport. De aceea, Alin suna direct la blanda Sim, care-mi e, in cel mai plenar mod, sora, iubita si galena.
Vivat releum! Vivat amicitiae! Vivat Oaia Cilt (ca sa pricepeti si voi ceva, ca de nivelul ei suntei plus un set de pedale).
PS: La anul, de ziua mea, ne vedem la Rompetrol! E pont! 
======================================
La multi ani amice!
Humbly te pupa pe chelia matale,
Alin
Da. Multumesc